Expoziția temporară ,,Castelul Peleș. Istorie și artă (1873-1914)”, amenajată în sălile de expoziție ale Castelului Peleș, dedicată istoriei zidirii Peleșului, cel mai reprezentativ monument al fenomenului istorist de pe meleagurile noastre, se constituie și într-un omagiu adus regelui Carol I, suveranul cu cea mai lungă domnie din istoria României. Pentru acesta, Castelul Peleș a fost hobby-ul vieții sale, marea sa ctitorie privată, iar construirea lui i-a adus, în cea de-a doua jumătate a vieții sale, clipe unice de fericire și împlinire artistică. Carol I – marele colecționar al epocii sale, connaisseur-ul într-ale artei decorative, ziditorul împătimit – și-a împlinit pe șantierul Peleșului și vocația de constructor, așa cum a făcut-o, în plan național, cu țara pe care destinul i-a hărăzit să o conducă, obținându-i Independența și transformând-o în mândrul Regat de la Gurile Dunării, la a cărui europenizare a vegheat neîncetat, cu binecunoscuta-i consecvență germană.
Încă din primul an al domniei sale, în august 1866, domnitorul Carol I al României se va atașa de Sinaia, în al cărei „aer curat” se va „întrema” adesea, după cum îi mărturisea tatălui său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Începută în anul 1873, ca reședință de vară, construcția care avea să devină falnicul „leagăn al Dinastiei române” și-a întins lucrările pe mai bine de patru decenii, cu unele întreruperi (în anii Războiului de Independență și, mai târziu, după inaugurarea oficială din 1883), construcțiile încheindu-se odată cu trecerea
în eternitate a ctitorului. Pentru Carol I, Castelul Peleș a fost nu doar casa de la munte – unde se retrăgea vara, evitând căldurile Capitalei –, devenită în timp și loc de decizie politică, ci și căminul pe care l-a iubit cel mai mult și la a cărui înfrumusețare a trudit întreaga-i viață.
Pasionat de artă, pe care a colecționat-o în formele ei cele mai variate și cu scopul de a-și decora castelul din Sinaia, primul nostru suveran a nutrit o iubire specială pentru arhitectură și construcții. Suveranul a lucrat îndeaproape cu arhitecții care i-au pus în operă visurile și planurile. Primul arhitect la care domnitorul a apelat pentru construirea Castelului Peleș a fost profesorul Wilhelm von Doderer din Viena, care a vizitat Sinaia în august 1872 și a discutat cu principele tema de proiectare. Au rezultat, astfel, mai multe serii de planuri
(datând din anii 1873-1876), păstrate peste timp în Arhiva de planuri a Muzeului Național Peleș. Calculele și realitățile financiare l-au determinat, curând, pe domnitor să renunțe la primul său arhitect și să lucreze cu principalul asistent al acestuia, cel care fusese și dirigine al șantierului sinaiot, arhitectul Johannes Schulz von Strassnitzky din Lemberg, Lvov-ul de azi. În fapt, acesta va fi adevăratul arhitect care a realizat proiectul Castelului Peleș în prima sa variantă (1878-1883), tributară stilului Gründerzeit, în care predominau – în decorația
exterioară și interioară a edificiului – elementele specifice neo-renașterii germane, atât de apreciate de comanditar. Din fericire, și planurile realizate de către arhitectul Schulz, cu frumoase detalii de execuție, s-au păstrat până în zilele noastre și ne pot contura imaginea arhitectonică a ceea ce a fost prima reședință regală din Sinaia. Alți doi arhitecți străini vor colabora cu regele Carol I la extinderea și remodelarea Castelului Peleș în cea de-a doua perioadă a construcției sale, între anii 1890 și 1914, când reședința va căpăta o cu totul altă înfățișare, cea pe care o vedem și astăzi. Primul a fost francezul Émile André Lecomte du Noüy, restauratorul atât de admirat și de contestat, în același timp, al mănăstirii Trei Ierarhi
din Iași și al celei din Curtea de Argeș, devenită și necropolă regală. Acestuia îi datorăm amenajări importante la Castelul Peleș: realizarea unei noi instalații de încălzire a castelului (1897), apartamentul principelui moștenitor Ferdinand (1889, locuit, mai târziu, și de regele Mihai I) sau fascinanta Sală maură (1890-1892).
Din anul 1896, lucrările la castel au fost preluate de către cehul Karel Zdeněk Líman, cel care va deveni repede arhitectul șef al Casei Regale și pentru care se va amenaja Biroul de Arhitectură de la Sinaia, unde regele venea aproape zilnic să studieze planurile realizate de echipa de arhitecți, din care a făcut parte și Jean Ernest, ultimul arhitect șef al Domeniului regal. Până la finele zilelor sale (1929), Líman a fost colaboratorul nepereche al regelui Carol I și, mai apoi, al reginei Maria, cu care colaborase încă de pe vremea când aceasta era principesă moștenitoare și se arăta foarte preocupată de decorația interioară a Castelului Pelișor. Pe lângă arhitecți, o contribuție importantă la decorarea interioarelor Castelului Peleș au avut-o marile ateliere de fabricare a mobilei din Germania și Austria: Julius Daniel Heymann din Hamburg, care a decorat Cabinetul de lucru al regelui Carol I (1883) și Biblioteca; August Bembé din Mainz căruia îi datorăm mobilierul din Sufragerie (1883 și 1906), Dormitorul regal și apartamentele doamnelor de onoare Zoe Bengescu, Maria Poenaru și Olga Mavrogheni; Anton Pössenbacher din München, care s-a ocupat de mobilarea Sălii mari de muzică și a „apartamentului pictorilor”, de la etajul al II-lea al castelului, în timp ce vienezul Bernhard Ludwig a creat, pe lângă interioarele Castelului Pelișor, și mobilierul unor spații splendide din Castelul Peleș: Sala de șah și biliard, Dormitorul regal, Sufrageria pentru mic dejun (1906), Apartamentul imperial (1906), camerele suitelor sau apartamente pentru oaspeți (între care „camera galbenă”, decorată în stil neo-Louis XIV).
Panourile cu reproduceri ale fotografiilor păstrate în patrimoniul Muzeului Național Peleș, etalate în cadrul expoziției, prezintă imagini nu numai ale unui castel ce a trecut prin transformări esențiale timp de decenii, dar înfățișează și opera pătimașă a primului rege al României, a cărui trudă de ziditor ne-a îmbogățit patrimoniul cu un monument nepereche.