Astăzi muzeul este închis.

Bilete

Librărie

Familia Regală

Regele Carol al II-lea

1893-1953

La 15 octombrie 1893, în marele Apartament princiar al Castelului Peleş, de la poalele Munţilor Bucegi, vede lumina zilei cel dintâi fiu al cuplului princiar al României, Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de Edinburg. Naşterea sa a reprezentat un moment aşteptat cu adâncă emoţie de întregul popor român, care-şi încredinţase destinul în mâinile monarhiei române. Bucuria evenimentului a fost salutată, conform tradiţiei, cu o sută de salve de tun. Micul prinţ a primit numele de Carol, în onoarea unchiului său, regele Carol I, care vedea astfel, dinastia de Hohenzollern consolidată pe pământul românesc. Carol a fost primul Hohenzollern născut în ţara noastră, botezat conform Constituţiei, în confesiunea ortodoxă. Inteligent şi cultivat, cu o personalitate carismatică, prinţul Carol beneficiază din partea regelui Carol I de o neasemuită afecţiune.

Principele Carol şi-a petrecut primii ani ai copilăriei la castelul Peleş, sub atenta supraveghere a monarhului României independente. Carol I şi-a asumat responsabilitatea educării micului vlăstar regal, ignorând adesea opiniile părinţilor. Împreună cu soţia sa, regina Elisabeta îşi va răsfrânge dragostea de bunic asupra principelui, răsfăţându-l peste măsură.  Cele două guvernante, Miss Winter din Anglia şi Miss Folliet din Irlanda, angajate de către rege au dezvoltat abilitatea micului principe în deprinderea limbilor străine. Vorbea curent româna, germana, engleza, franceza şi rusa. Pregătirea sa a fost încredinţată profesorilor particulari Constantin Litzica-limba latină şi filozofie, Gheorghe Adamescu- limba română,   M. Blumel – limba germană, Marin Dumitrescu- istorie, E. Escauffier- limba franceză, B. Ionescu- matematică, Ghe. Murgoci- chimie şi fizică, Nicolae Iorga, renumitul om de cultură român, cel care  aprofundează cunoştinţele prinţului Carol despre limba, literatura, istoria şi geografia ţării. Inteligenţa vlăstarului regal nu l-a lăsat indiferent pe istoric, care remarca entuziasmat: „chiar dacă nu ceteşte mult, el ştie să asculte şi să reţie – şi cu spirit critic!- ce auzise”. La vârsta de nouă ani, Arnold Mohrlen, pedagog elveţian, devine educatorul prinţului Carol. Din adolescenţă, prinţul era preocupat de lectură, botanică (realiza ierbare, urmând pasiunea de o viaţă a tatălui său), dar şi de instrucţia şi uniformele militare. Ca şi Ferdinand, începând din ianuarie 1914, urmează Academia Militară de la Potsdam, din Germania. La 20 de ani, la moartea lui Carol I, principele era un tânăr cultivat, cu o personalitate puternică. În timpul celui de-al doilea Război Balcanic, din 1913, ca de altfel şi în timpul Primului Război Mondial (1916-1918), principele îşi însoţeşte mama, în vizitele serviciului de Cruce Roşie Română şi participă la inspecţiile armatei, atrăgându-şi simpatia soldaţilor români.

La 21 februarie 1920 principele Carol plecă în călătorie în jurul lumii. În următoarele şapte luni vizitează Grecia (Atena), Istanbul, Alexandria, Cairo ( unde primeşte Marele Cordon al Ordinului lui Mahomed), Eritreea, India (Bombay), Rangoon, Birmania, Hong Kong, Shanghai, Japonia (Tokyo unde primeşte Ordinul Crizantemei), Hawaii, SUA. La 20 septembrie ajunge în Europa, la Londra, pentru ca o lună mai târziu să se reîntoarcă în România. În acestă perioadă, principele Carol a legat prietenii durabile cu importante personalităţi ale ţărilor vizitate. În India, maharajahul de Kapurthala a avut onoarea de a-l avea oaspete pe principele român, amândoi având ca pasiune filatelia. Câţiva ani mai târziu, la castelul Peleş, maharajahul oferă regelui Carol al II-lea pe lângă valoroasa garnitură de mobilier din lemn de tek şi o casetă  având în interior o fiolă cu un bob de orez inscripţionat cu 382 de litere scrise în limba engleză, omagiu monarhului român, însoţite de o fotografie cu autograful onorabilului maharajah.

În 1921, o cunoaşte pe principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Cei doi aveau să se căsătorească în acelaşi an, la 10 martie, la Atena. Pe 25 octombrie 1921, se năştea la castelul Foişor de la Sinaia, Mihai, viitorul rege al României. În anul 1925, Carol o cunoaşte pe Elena Lupescu, cea care avea să joace un rol fundamental în biografia regală.

După renunţări repetate la tronul României, clasa politică românească şi familia regală, profund afectate, decid măsuri drastice împotriva principelui Carol. Astfel, la 1 ianuarie 1926, în Monitorul Oficial este publicată hotărârea Consiliului de Coroană, din 31 decembrie 1925, de la Castelul Peleş, privind renunţarea la tron. Trei zile mai târziu, la 4 ianuarie 1926, Parlamentul hotărăşte să-l desemneze moştenitor pe micul principe Mihai, de numai cinci ani. Conducerea ţării este încredinţată provizoriu Regenţei. Prin renunţarea la calitatea de moştenitor, Carol devine cetăţeanul Carol Caraiman. Între anii 1925-1930, destinul îl poartă în Franţa, alături de Elena Lupescu, femeia pentru care a nutrit o pasiune mistuitoare. Fatalitatea părea să urmărească însă România: la 18 iulie 1927, în urma unei boli necruţătoare, se stinge din viaţă regele Ferdinand, iar Regenţa îşi va dovedi ineficienţa în faţa problemelor economice şi sociale ale ţării. Toate acestea contribuie la accentuarea crizei politice, pe fondul căreia este rostit tot mai frecvent numele lui Carol. În el, vechii simpatizanţi şi chiar o parte a Regenţei, întrevăd unica soluţie salvatoare. În ciuda declaraţiilor sale, încă din octombrie 1927, prinţul Carol viza revenirea în ţară. Tentativa de a-i coopta de partea sa prin Mihail Manoilescu, pe Iuliu Maniu, Nicolae Iorga şi pe generalul Alexandru Averescu, liderii politici ai momentului, îi asigură prinţului bunăvoinţa acestora. La 21 aprilie 1928, cu prilejul unei vizite în Anglia, Carol declară fără echivoc poporului României Mari, prin intermediul presei engleze: ,,vreau să mă înapoiez, prin voinţa voastră, spre a conduce România” şi face publică o listă cu 21 de puncte referitoare la organizarea şi dezvoltarea ţării. La 3 noiembrie acelaşi an, guvernul liberal condus de Vintilă Brătianu demisionează, iar în 10 noiembrie 1928, este înlocuit de guvernul ţărănist condus de Iuliu Maniu. Noul guvern aduce după sine un enorm capital de popularitate, însă criza economică mondială, ca şi problemele interne accentuează instabilitatea politică. Pe acest fond, curentul carlist câştigă teren. Astfel, spre seara zilei de 6 iunie 1930, după un zbor plin de peripeţii, Carol ajunge la Bucureşti. La 8 iunie, parlamentul decide anularea legilor care îl eliminau de la succesiune şi este proclamat în unanimitate Rege. Ziua aceasta va fi sărbătorită anual, vreme de un deceniu, ca Ziua Restauraţiei.

In timpul domniei regelui Carol al II-lea, România a cunoscut un avânt economic fără precedent, datorat,  în parte, şi numeroaselor vizite ale monarhului în ţări europene, încununate de reuşite diplomatice şi economice. Interesul regelui pentru dezvoltarea industriei, agriculturii, comerţului, dotarea armatei, participarea la numeroase expozitii, ascensiunea culturală şi a artelor i-au atras dragostea şi simpatia poporului român. Atribuţiile oficiale ale monarhului s-au desfăşurat în paralel cu practicarea hoby-urilor sale, suveranul fiind un impătimit filatelist, vânător, practicant al diverselor sporturi (automobilism, aviaţie). Dezamăgirea regelui Carol al II-lea faţă de  activitatea clasei politice româneşti din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, îl determină să ia măsuri drastice, ajungându-se  în cele din urmă la  îngrădirea sistemului democraţiei parlamentare. Apogeul politicii autoritare a regelui este atins în 1938, an în care este decretată dictatura regală şi desfiinţarea partidelor politice, înlocuite de un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Instaurarea dictaturii carliste a fost facilitată de contextul european şi de dezamăgirea populaţiei faţă de partidele politice, măcinate de luptele dintre ele şi dezinteresate de soarta ţării. Mişcări extremiste, precum Mişcarea Legionară, cunoscute mai ales pentru actele de violenţă şi antisemitism, devin către finalul deceniului carlist,  tot mai operante. În cei zece ani de domnie, au fost asasinaţi doi prim-miniştri, liberalul I.G. Duca (decembrie 1933) şi ţărănistul Armand Călinescu (septembrie 1939), devenit ulterior şef al unui guvern autoritar. În tot acest timp, deasupra Europei se adună nori negri, prevestitori ai unui nou Război Mondial. Înconjurat de o camarilă alcătuită din oameni de afaceri şi finanţişti, Carol al II-lea devenea din ce în ce mai nepopular. Anii care au urmat aveau să grăbească sfârşitul României Mari: în august 1939, între Germania hitleristă şi URSS-ul lui Stalin s-a semnat un protocol secret, care prevedea printre altele şi împărţirea teritorială a României, temerile regelui devenind o certitudine. Această înţelegere a fost pusă în aplicare un an mai târziu, când URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, iar Ungaria, sprijinită de către germani, Ardealul de Nord-Vest. Pierderea acestor teritorii fără să se fi tras nici un foc de armă a fost considerată o ruşine naţională, iar Carol a devenit ţinta naţionaliştilor. Lipsa sprijinului intern şi internaţional, incapacitatea de a face faţă manifestărilor de nemulţumire, il determină pe regele Carol II să abdice, la 6 septembrie 1940. În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, suveranul părăseşte România, însoţit de Elena Lupescu. După îndelungi peregrinări prin întreaga lume, se stabileşte în Portugalia la Estoril, la Villa Mar del Sol, unde se stinge din viaţă, la 3 aprilie 1953.

Galerie

Distribuie

Sari la conținut