Ferdinand-Victor-Albert-Meinard s-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, ca al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al regelui Carol I și al prințesei Antoaneta, infanta Portugaliei

În 1889, Ferdinand se stabilește în România, ca moștenitor prezumtiv al regelui Carol I. Articolul 83 din Constituție prevedea ca: ,,în lipsa de coboratori în linie bărbătească ai Mariei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coboratorilor acestuia”.

Atât fratele mai mare al lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern, cât și nepotul cel mai în vârstă au notificat ca renunță la calitatea de moștenitor al tronului României, astfel încât succesiunea i-a revenit lui Ferdinand, prin ,,pactul de familie” confirmat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern.

Profesorul V. D. Paun, de la Liceul Sfântul Sava din București, îi face, într-o broșură aparută în limbile română, franceză și germană, următorul portret: ,,Bălan, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi… Principele Ferdinand și-a petrecut copilăria la Dusseldorf -focar de cultură elegantă. Acolo și-a terminat Alteța Sa învățăturile secundare clasice și a trecut cu laudă examenul de „Abiturient”, corespunzător bacalaureatului nostru… În urmă, a intrat în serviciul activ, ca sublocotenent în Regimentul I de Gardă Imperiala de la Postdam, langă Berlin, iar după doi ani de practică ostășească la cazarmă și pe câmp a luat din nou drumul școlii, ascultând la Universitățile din Tubingen și Leipzig cursuri de economie politică, științe financiare, istorie, dreptul ginților și dreptul roman ținute de profesori celebri”.

Semnificativ pentru înțelegerea personalitații regelui Ferdinand este și portretul schițat de Nicolae Iorga: ,,ca tânar, se poate spune ca însușirea caracteristică a principelui Ferdinand era o extremă modestie amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Foarte curtenitor și politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoaștea subiectul în discuție mai bine decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea, natura și arta. Urând orice pompă și ceremonie zadarnică, moștenise totuși de la mama sa o sfioasă mândrie unită cu un respect german pentru legi și forme. Disciplina cea mai absolută fusese principala linie a educației sale și un simț de datorie care i-a rămas în toată viața, ajutându-i neânduplecat să biruie sentimentele lui personale, neângăduindu-le vreodata să se pună la mijloc între dânsul și ce trebuia să facă. Blând, fară egoism, cei ce-l cunoșteau adânc îl iubeau”.

La 10 ianuarie 1893 are loc la Sigmaringen căsătoria sa cu Maria de Edinburg, prințesa de Saxa-Coburg-Gotha, prin care se realiza o alianță politică de mare importanță pentru Regat.

În data de 3 august 1914 a avut loc la Sinaia, în Sala veche de muzică a castelului Peleș, Consiliul de Coroană ce a hotărât neutralitatea României în primul război mondial. Câteva săptămâni mai târziu, la 27 septembrie 1914, tot la Peleș, se stinge din viată regele Carol I. Este înmormântat la biserica mânăstirii Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab. Ferdinand devine rege la 49 ani, jurând în fața membrilor Parlamentului că va fi ,,bun român”.

În iunie 1916, Antanta se află în dificultate pe frontul de vest. M. V. Alexeev, șeful Marelui Stat Major al armatei ruse și generalul Joffre, comandant șef al armatei franceze, au cerut intrarea României în război ,,acum ori niciodată”.

Pe 17 august 1916 s-a semnat convenția politică între România, pe de o parte și Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia pe de altă parte, prin care Antanta recunoștea legitimitatea unirii Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu România.

De la 1838 statul Sigmaringen nu mai exista, el fusese unit cu posesiunile prusiene și fostul suveran, Carol Anton, bunicul regelui Ferdinand,  primise cu bucurie această contopire a moștenirii Hohenzollernilor de la Rhin în puternicul regat germanic de Răsarit, căci, era un partizan hotărât al unirii neamului său, prin luptă și jertfă. Credința că nimeni nu are dreptul de a opri o nație să trăiască în hotarele ei firești a fost transmisă și prințului Ferdinand.

Ca o crudă ironie a sorții însă, regele Ferdinand a făcut uz de acest crez în folosul țării adoptive, atrăgându-și astfel aspre critici și sancțiuni din partea șefului familiei de Hohenzollern.

La 27 august 1916, are loc în sufrageria Palatului Cotroceni, Consiliul de Coroană în care regele Ferdinand declara: ,,cu sufletul torturat am hotărât de  a-mi face datoria față de poporul ramân, ale carui destine le conduc”. În aceeași zi a fost prezentată de ministrul României la Viena, ministrului de externe al Austro-Ungariei declarația de război a României. Din acest moment nu se putea îndeplini decât una dintre profețiile lui N. Filipescu: ,,Sire, să te încoronezi la Alba-Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

Copleșită ca număr și tehnică de inamic, armata română este obligată să se retragă din Transilvania, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, iar familia regală și guvernul se refugiază la Iași, devenit capitala a României. În teritoriul ocupat, autoritațile germane susțineau ca Regatul România nu mai există și interziceau pomenirea numelui regelui. În mai 1917, conducătorii politici și militari de la Bucuresti hotărăsc ,,detronarea Hohenzollernilor din România”.

Izbucnirea revoluției ruse complică și mai mult lucrurile. Se avea în vedere o lovitură de stat, prin care regele Ferdinand și familia să fie duși în Rusia, pentru a avea o soartă asemănătoare cu a dinastiei Romanov. Regele hotărăște să plece pe front, de unde se adresează ostașilor promițând pământ țăranilor și o mai largă participare la treburile statului. Este reprezentativ faptul că în armata română se înrolau voluntari ardeleni și bucovineni.
După imensele sacrificii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917, România se vede singură în fața Puterilor Centrale, datorită retragerii Rusiei, bulversată de revoluție și nu are altă opțiune decât negocierea unei păci pe care regele Ferdinand nu a ratificat-o niciodată.

La 18 noiembrie 1918, regele Ferdinand se întoarce din refugiu, la București, în fruntea oastei sale, trecând pe sub Arcul de Triumf. În timpul recepției oferite, în aceeași zi, oficialităților române și generalului Berthelot, regele a afirmat: ,,Când am luat moștenirea întemeietorului României moderne am făgăduit înaintea reprezentanților națiunii că voi fi bun român; cred că m-am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost rasplata și astăzi pot spune cu fruntea senină: față de Dumnezeu și de poporul meu am conștiința curată”, continuând apoi: ,,după Basarabia și Bucovina, Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai țărilor românești, a votat la Alba-Iulia unirea cu Regatul Român”.

În 1914, România Mică avea 137.000 Km², cu 7.700.000 locuitori. În 1918, România Mare, cu Transilvania, Bucovina, Basarabia, Cadrilaterul,  avea 295.000 Km², cu 17.000.000  locuitori.

În 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia, regele Ferdinand I  Întregitorul este încoronat ca rege al tuturor românilor ,,de la Nistru pan’ la Tisa”.Ceremonia are loc în noua și grandioasa catedrală ortodoxă, construită special pentru această ocazie.

În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, adaptată la realitățile postbelice de după făurirea României Mari. Ea relua principiul fundamental al monarhiei constituționale: ,,Regele domnește, dar nu guvernează”.

În 20 iulie 1927, regele Ferdinand I Întregitorul său Lealul, cum i s-a mai spus, se stinge din viață în castelul Pelișor,  la 62 de ani, în urma unei suferințe îndelungate pricinuită de un cancer la colon.