Maria de Edinburgh-Saxa-Coburg-Gotha, s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent-Marea Britanie, ca fiica a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii și a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei și a prințesei Maria de Hessen.
Educația primită de prințesa Maria este una cu adevărat regală. Iată cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: ,,credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetița plină de bucuria vieții și de credință în rasa ei”.
Fire romantică și sensibilă, Maria vibra în fața frumosului și a fost profund marcată de anii petrecuți în insula Malta, unde se afla reședința tatalui ei, amiral al flotei Marii Britanii, când ,,toate par o revelație și toate visurile, un adevăr”. Adora Malta, căci era plină de toată căldura strălucitoare a Sudului și totodată de tainele Răsăritului. Mereu deschisă tuturor impresiilor artistice, această lume pietroasă va rămâne în amintirea Reginei ca o ,,minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet” până la sfârșitul zilelor sale.
În ianuarie 1893, principesa Maria sosește la București, în calitate de soție a principelui Ferdinand, moștenitorul coroanei României. În același an, Maria dă naștere la castelul Peleș, primului copil, care a fost botezat Carol, în onoarea regelui Carol I.
În 1894, se naște tot la Peleș cel de-al doilea copil, o fetiță botezată cu numele reginei Elisabeta. În 1921, s-a căsătorit George II, fiul regelui Constantin al Greciei, devenit la rândul lui suveran al Greciei la 27 septembrie 1922. După numai 15 luni, în Grecia izbucnește o revoluție, iar George și Elisabeta se refugiază la București, unde divorțează. George se reântoarce în Grecia, dar Elisabeta rămâne la București, pe care îl părăsește împreună cu nepotul său, Mihai, în ianuarie 1948. A murit la Cannes, în 1956.
În 1900, la Gotha, în Germania, principesa moștenitoare aduce pe lume cel de-al treilea copil, prințesa Mărioara, alintată Mignon. Ea s-a căsătorit, în 1922, cu regele Alexandru I al Serbiei, cu care a avut trei copii. Soțul ei va fi asasinat în 1934, la Marsilia, de teroriști croați. În 1941 Iugoslavia este ocupată de armata germană. Mignon a murit în 1961 și este înmormântată în mausoleul Frogmore din Windsor Park.
La trei ani după nașterea lui Mignon, în chiar anul inaugurării Castelului Pelişor, se naște prinţul Nicolae. A fost singurul dintre copiii Mariei educat în Anglia, la Eton, în profesia bunicului său, ducele de Edinburgh. Principele Nicolae a fost membru al Consiliului de Regență, între 1927 – 1930. A avut o contribuție importantă la întoarcerea fratelui său de la Paris și la ocuparea tronului de către acesta, sub titulatura de Regele Carol II. Căsătoria morganatică a principelui Nicolae, cu Ioana Doleti, a condus la tensionarea relațiilor cu fratele său și în cele din urmă la exilarea sa. A murit la Madrid, în 1977.
În 1909, la Cotroceni, s-a născut Principesa Ileana, cea care va deveni arhiducesă de Austria, prin căsătoria ei cu Anton de Habsburg, cu care a avut șase copii. Ileana s-a înapoiat în România, după fuga lui Carol II și a înființat și condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe domeniul Bran, pe care îl moștenise de la mama sa, un spital, „Inima Reginei Maria”. Cel de-al doilea soț al principesei Ileana a fost doctorul Ștefan Isărescu. A plecat din țară în 1948, cu restul familiei. După mai multe peregrinări prin Europa, Ileana împreună cu copiii s-au stabilit în Statele Unite. Ulterior, Prințesa Ileana s-a călugărit, luând numele de Maica Alexandra și a înființat o mănăstire ortodoxă în Pennsylvania. A murit în 1991, după ce a avut bucuria de a-și revedea patria, în 1990.
Ultimul copil al Mariei, principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Război Mondial.
Dacă imediat după venirea sa în România, prințesei moștenitoare i se spunea ,,La Princesse Lointaine”, căci părea o plantă încă neaclimatizată în pământul țării, odată cu scurgerea timpului, Principesa Maria a ajuns să cunoască mai bine decât cei din jurul ei Țara Românească. Și nu numai în aparențele ei fermecătoare, dar, ceea ce puțini ajung să știe, în esența însăși a lucrurilor și a oamenilor. De aceea în momentele de restriște din timpul refugiului la Iași, când demnitatea de Regină și chiar viata îi erau amenințate a declarat: ,,altă patrie decât România nu am. De țara asta nu mă despart!”.
Întregul mod de viață al Reginei Maria poartă amprenta concepției sale despre regalitate. În acest concept se pot recunoaște tradiția anglo-saxonă, în care fusese educată, îmbinată cu elemente celto-balto-scandinave, apropiate sufletului ei de ,,ultima romantică”, dar și ortodoxismul autohton al guvernării de tip monarhic. Punctul nodal în definirea regalitații a fost, pentru Maria, caracterul sacru al acestei instituții. Vechiul concept anglo-saxon se identifică cu cel ortodox al Domnului, ca ,,uns” al lui Dumnezeu. Suveranul trebuia să fie, conform acestei teorii, un model de înțelepciune, răbdare și bunăvoință. El întruchipa măreția, puterea și solemnitatea instituției regale. Iată de ce crucea patriarhală, simbolul domniei sacre, apare în mod repetat printre elementele decorative ale Castelului Pelișor.
Conștientă de valoarea ei politică, nepoata falnicei regine Victoria a Angliei și a țărilor autocrați ai Rusiei (țări unde monarhia năștea respect spontan), a fost șocată să constate lipsa ei de autoritate ca prințesă moștenitoare și cât de cenzurată îi era puterea.
Dacă ne amintim însă de îndelungata perioadă din istoria Principatelor în care scaunul domnesc se vindea, de către Poartă, celui ce oferea mai mult, înțelegem de ce sacrul nu mai făcea parte din concepția despre autoritate a poporului român și de ce, așa cum spunea Maria, ,,bunăvoința și încrederea trebuiau câștigate cu străduință și multe renunțări”. În plus, așa cum fusese consfințită prin Constituția din 1866, monarhia constituțională însemna o monarhie sub controlul țării și implicit al opiniei publice. Această opinie publică trebuia câștigată, și, pentru a realiza acest lucru, principesa Maria s-a călăuzit după principiul întâlnit la Curtea bunicii sale engleze: acela de a întreprinde lucruri interesante în general, și nu neapărat acte politice. Numai că, ,,lucrurile interesante” nu erau îngăduite prințesei moștenitoare, obligată să se conformeze unui protocol strict. Pentru a ieși din acest impas, imaginația Mariei a reânviat și actualizat tradiții medievale de Curte, pline de farmec și spectaculozitate, ce corespundeau ideilor nord-germanice despre regalitate, dar și concepțiilor autohtone, din veacul al XVII-lea. Fastul și ceremonialul de Curte dobândiseră, încă din epoca lui Constantin Brancoveanu, un rol important pentru influențarea conștiințelor și sublinierea autorității domnești.
Iubitoare de frumos, Maria avea și o altă modalitate de afirmare a personalității – cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice. Vom cita doar câteva titluri: “Țara mea”, “Visătorul de vise”, “O legendă de la muntele Athos”, “Povestea unei domnițe neascultătoare”, “Gânduri și icoane din vremea războiului”, “Dor nestins”, “Povestea unei inimi”, “Regine încoronate”, “Păsări fantastice pe albastrul cerului”, “Glasul de pe munte”, “Măști”, “Povestea vieții mele”.Lucrările literare au fost scrise în limba engleză și traduse în română, câteva dintre traduceri aparținandu-i lui Nicolae Iorga.
Scriptura, în traducerea din veacul al XVI-lea, care pare a fi o interpretare în stilul lui Spencer și Shakespeare, îi ajunsese atât de familiară, încât, în zilele tragice de înfrângere, la Iași, când nu putea vorbi altfel de durerile morale care o șfâșiau, Maria, Regina României, trimitea pentru a se tipări în românește, versete biblice, care cuprindeau tristețile, mâniile și speranțele ei.
Ea însăși pictorița talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societăți artistice, ce a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, intitulată ,,Tinerimea artistică”. Această societate a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice: Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strâmbu și alții.
Înzestrată cu haruri artistice, dar și cu o remarcabilă inteligență, principesa Maria ajunge treptat la inima austerului rege Carol I. Iată cum descrie în ,,Memoriile” sale evoluția relației cu bătrânul rege: ,,Ca una care niciodată nu am avut plăcere pentru restricții, erau zile când o viață mai simplă s-ar fi potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cât înaintam însă în vârstă creștea răbdarea mea, ca și îțelegerea, și astfel m-am deprins să prețuiesc valoarea acelor lucruri care adesea mă obosiseră la început. Am pătruns mai deplin în ceea ce interesa pe bătrânul cuminte; atâtea cunoștințe puteai să câștigi de la experiența lui, și, dacă judecata lui era uneori străină de felul meu mai aprins de a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o.
N-a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fară gând de sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n-ar fi trăit o viață de mai mare abnegație. Nu eram întotdeauna de aceeași părere, dar în fiecare an ne împrieteneam mai mult”.
Devenită suverană în septembrie 1914, Regina Maria s-a implicat în viața politică a țării, cu tact și îndrăzneală. A avut un rol decisiv în făurirea României Mari, aflându-se în fruntea curentului filoantantist, ca un norocos sfătuitor al regelui Ferdinand.
În timpul refugiului la Iași, trăiește cu curaj calvarul războiului, fară a-și pierde nici o clipă credința în izbândă. ,,Mama răniților”impresiona prin energia inepuizabilă și cutezanța dovedită mai ales în spitalele moldovene, înțesate de bolnavi de tifos exantematic. Mai târziu, va scrie în ,,Memoriile” sale: ,,multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică truda, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit”.
În 1918, întoarsă din refugiu într-un București bântuit de molime, Regina s-a contaminat și, pentru câteva zile, viața i-a fost în primejdie. Abia restabilită, ea pornea spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuție, într-o călătorie de apărare a dreptului românesc.
Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalități ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fară a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. ,,Nu suntem”, spunea ea, ,,ruda săracă”.
Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului decide: ,,să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lacrimile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea unde își îndreapta pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.
La 15 octombrie 1922, are marea bucurie de a participa, alături de soțul ei, la Încoronarea de la Alba-Iulia. Cu coroana pe cap și mantie lungă, regina Maria este aidoma împărăteselor bizantine, dar și asemenea domnițelor românce din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de coroana reginei Elisabeta – replica în aur a coroanei de oțel a Regelui Carol I – coroana Reginei Maria are fleuroane, pietre prețioase, pandantive dreapta, stânga. Asemănarea cu coroana Despinei Doamna este frapantă.
În 1926, Regina Maria a fascinat Occidentul și a avut un turneu triumfal în S.U.A., pe care a trebuit sa-l întrerupă, întrucât sănătatea regelui Ferdinand se înrăutațea.
La moartea Regelui Ferdinand, în 1927, nepotul sau, Mihai, în vârstă de 6 ani, devine suveran. Din Consiliul de Regență constituit făceau parte principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan, președintele Curții de Casație. În 1930, fiul cel mare al Reginei Maria, Carol se întoarce de la Paris și se instalează cu forța la tron, împotriva voinței sale. Regele Carol II își izolează mama în reședința testamentară, Palatul Cotroceni. Îndepărtată din viața politică a țării, regina Maria trăia într-un exil autoimpus, la vila ei de la Balcic, unde putea fi văzută purtând pe cap voal alb legat în maniera monastică, culoarea reginelor văduve.
Sănătatea Mariei începe să se deterioreze și, în 1938, pleacă la o clinică din Dresda, pentru tratament. Aflând de la doctori că sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară și, la 18 iulie 1938, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. În testamentul său moral – ,,Scrisoare adresată Țării și Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător rămas bun poporului cu care se identificase: ,,De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, amintește-ți Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.
Dar opera sa i-a supreviețuit și îmbogățește patrimoniul național. O parte a acestei opere se află în Castelul Pelișor, acest lăcaș și vă așteaptă să o descoperiți și să o înțelegeți.