În anii 1830 – 1832, Aslan din Râşnov a construit în lunca râului Azuga o glăjerie, pentru care a adus meşteri din Boemia. S-a născut astfel una dintre cele mai vechi fabrici de sticlă din România, ce a cunoscut perioade de prosperitate şi perioade de criză, după cum dictau condiţiile economice ale unei industrii incipiente. Fabrica a produs la început sticlărie de menaj, albă sau colorată şi geamuri. De-a lungul timpului, a schimbat mai mulţi administratori, care au investit în utilaje noi, au mărit numărul de lucrători şi au diversificat producţia. Astfel, în 1890, atelierele de sticlărie din Azuga aveau 3 cuptoare şi foloseau 250 de muncitori, în majoritate boemieni. Între 1900 şi 1936, fabrica a funcţionat ca societate pe acţiuni, având, după 1921, ca administrator delegat şi director pe Nicolae Zanne.
Casa Regală, ce se număra printre acţionari, a comandat la Azuga servicii pentru băut de uz curent, păstrate în mare majoritate în patrimoniul Muzeului Naţional Peleş. Este vorba despre pahare pentru şampanie, vin, coniac, lichior, ţuică, oranjadă, apă gravate cu cifruri diferite (ale regelui Carol I, regelui Ferdinand, regelui Carol II, prinţului Dimitrie Ghica), la care se adaugă boluri, flacoane şi carafe. Piesele sunt lucrate într-o sticlă de bună calitate, cu o apreciabilă acurateţe tehnică.
Un moment important în evoluţia fabricii de sticlă din Azuga l-a constituit angajarea, înainte de primul război mondial, ca inginer la cuptoare, a lui Emerico Montesi, fiul lui Francesco Montesi, inginer constructor de origine italiană, ce s-a stabilit cu familia în România, cooptat fiind de Anghel Saligny în echipa ce a construit podul de la Cernavodă. Emerico, născut Viena, în 1879, a urmat liceul Sf. Sava din Bucureşti, unde a fost coleg cu I. G. Duca şi a absolvit “École Centrale” din Paris, o renumită universitate de inginerie, continuând astfel tradiţia familiei. Mama sa, o intelectuală de origine franceză l-a format într-un climat spiritual elevat, ceea ce i-a permis accesul în cercul înaltei societăţi bucureştene. Astfel, Emerico Montesi se număra printre prietenii lui Valentin Bibescu. În 1916, el s-a căsătorit cu nepoata lui Nicolae Zanne, Alexandina Henriette. Iubitor şi colecţionar de artă franceză, Nicolae Zanne remarcă talentul de desenator şi de sticlar al lui Montesi, pe care îl trimite la Nancy, în perioada 1921 – 1923, pentru a descifra amănuntele tehnicii de execuţie a sticlăriei stratificate, gravată cu acizi. Pentru ca numele său să poată fi citit corect în limba franceză şi ca urmare a modei filo-franceze din România, “Emerico Montesi” se transformă în “Henri Montesy”, cu “y” final, aşa cum apar, mai târziu, semnate piesele create de el. La întoarcerea în ţară, Montesy devine directorul artistic al fabricii de sticlărie de la Azuga, funcţie pe care o va deţine până în 1939, anul închiderii temporare a atelierelor şi în acelaşi timp, anul sfârşitului său prematur.
În 1923, în timp ce meşterii nemţi, polonezi, cehi şi români lucrau mai ales sticlărie de menaj, frumos decorată prin gravare chimică, Emerico Montesy a înfiinţat un mic atelier de sticlărie artistică, unde lucra piese de tip camée şi în care el se ocupa de concepţia vaselor, Josif Lintzmeier, Rudolf Burger sau Josif Vişovski le suflau, iar Franz Nosek, fiul unui gravor din Moravia, remarcat pentru talentul său deosebit, realiza gravarea chimică.
Între 1924 – 1926, se execută foarte puţine vase, dar în perioada 1929 – 1939, producţia creşte la aproximativ 600 de piese pe an. Montesy şi echipa sa au lucrat plafoniere, bomboniere, vase pentru flori, pulverizatoare de parfum, cupe, boluri, dar şi bibelouri: peştişori, broscuţe, şopârle, din sticlă colorată sau din sticlă în straturi. Culorile preferate erau galben, verde, galben-verzui, rubiniu, violet, portocaliu, în diferite nuanţe.
Producerea sticlăriei de artă nu era însă rentabilă, întrucât nisipul se aducea din Cehoslovacia, culoarea roşu rubin şi aurul coloidal din Germania, iar monturile metalice se importau din Franţa şi Germania. Magazinele fabricii, din Azuga, Braşov şi Bucureşti vindeau foarte puţin din cauza preţului ridicat al pieselor. În anii 1937 – 1938 s-a produs singurul lot de piese pentru export, de aproximativ 50 de lucrări, ce au plecat spre Beirut. Vasele de lux create de Henri Montesy nu au participat la nicio expoziţie din ţară sau din străinătate, iar piesele cele mai reuşite nu erau vândute, ci dăruite. Adrian Maniu remarca, la câţiva ani după moartea lui Montesy, într-un articol publicat în ziarul “Universul”, modestia acestui artist neînţeles şi nedreptăţit.
Conform cercetării întreprinse de doamna Magda Avram, în reţeaua muzeală din România se află doar o piesă semnată Montesy, deţinută de Muzeul Naţional de Artă, din Bucureşti. Mai există piese Montesy în muzeele de artă decorativă din Belgrad şi Köln. O serie de piese Montesy sunt deţinute de colecţionari particulari. Casele de licitaţii din S.U.A. şi Germania scot periodic la vânzare piese Montesy, alături de piese ale creatorilor Şcolii de la Nancy. Astfel, Austin Auction Gallery din New York a vândut la licitaţie, în 2007, o piesă Montesy pe care o descria astfel: “superb vas semnat Montesy, din sticlă camée, decorat cu ramuri de hibiscus de culoarea prunei, pe fond deschis, matizat. Preţul de vânzare a fost de 680 $ SUA, în timp ce, la aceeaşi şedinţă s-au mai licitat un vas Daum, cu preţul de pornire de 1200 $ şi unul Gallé, cu preţul iniţial de 750 $. În Germania, la casa Dr. Fischer, s-au licitat, pe 27 iunie 2009, două lămpi de masă Montesy, datate 1925 – 1930 şi estimate la o valoare cuprinsă între 1800 şi 2160 euro fiecare.
Este cunoscut faptul că regina Maria, iubitoare a Art Nouveau-ului şi Art Deco-ului, a achiziţionat piese de sticlărie lucrate în aceste stiluri purtând semnăturile unor artişti celebri: Emile Gallé, Auguste şi Antonin Daum, Jean Sala, Gabriel-Argy Rousseau, René Lalique, d’Argental, Josef Hoffmann, Louis-Comfort Tiffany şi alţii. Dar, tot regina Maria a comandat la Azuga, în perioada 1930 – 1935, un serviciu pentru băut, în stil Art Deco. Deşi piesele nu sunt semnate, ele nu puteau fi create decât de Henri Montesy, care era în acei ani directorul artistic al fabricii şi nu putea lăsa o comandă atât de importantă în seama unui alt creator. Serviciul este din sticlă fumurie (culoare foarte dificil de realizat din punct de vedere tehnic), şlefuită în faţete largi, longitudinale sau radiale, şi cuprinde 51 de piese:
căni pentru apă, cu baza circulară, tăiată în formă de rozetă, corp bulbar, alungit, cu ansă şi ţurţure;
pahare pentru apă, uşor tronconice, cu bază hexagonală;
pahare pentru vin, pe talpă circulară şi picior scurt, sferic, având cupa înaltă;
pahare pentru şampanie, cu cupă largă;
pahare pentru ţuică;
sticle cu dop, mari, mijlocii şi mici, pe talpă circulară, cu corp ovoidal;
căniţe miniatură;
farfurioare pentru dulceaţă, pe bază hexagonală, decorată cu rozetă tăiată, cu corp redus, evazat.
Toate aceste piese se remarcă prin liniile simple, rafinate şi elegante, tinzând spre abstractizarea formelor. În cazul cănilor pentru apă şi al căniţelor miniatură, este evidentă sursa de inspiraţie: vasele similare din arta populară. Serviciul pentru băut se află în expunere permanentă, la Castelul Pelişor, în Sufrageria de mic dejun.