Primele sticlării din Boemia au apărut în secolul al XIII-lea, în pădurile încă virgine ale Munţilor Metaliferi şi din Lusace, în masivul vestic al Giganţilor şi pe colinele de la Orlice. Sticlăriile din pădurile Boemiei devin importante în secolul al XVII-lea, când calitatea produselor a crescut considerabil prin aportul unor meşteri veniţi din Bavaria, Austria, Franţa şi mai ales din Italia. Sticlarii din Boemia doreau să imite sticla veneţiană, dar topitura lor era prea densă şi avea un interval de plasticitate mai redus ca urmare a compoziţiei solico–potasice. În dorinţa lor de ameliorare a calităţii sticlelor produse, sticlarii boemieni au descoperit, prin experimentări numeroase, formula compoziţiei silico–potaso–calcice, prin adăugare de oxid de calciu. Prin această reţetă se obţinea cea mai dură sticlă cunoscută în epocă, ceea ce permitea gravarea şi tăierea ei în profunzime, ca un cristal de rocă. A fost un proces gradual, mutual şi independent de perfecţionare a materialului. Cristalul de Boemia a devenit foarte căutat şi a iniţiat o adevarată modă în toate centrele din Europa.
Bautemps, pe care J. Barrelet îl considera „unul din cei mai remarcabili tehnicieni ai sticlei în secolul al XIX-lea” a transmis, intr-una din scrierile lui, compoziţia sticlei de Boemia, aşa cum o aplicau sticlarii francezi care lucrau „à la façon de Bohême”: nisip cuartos pisat şi macinat … 100 părţi, carbonat de potasiu … 38 – 42 părţi, var stins … 18 părţi, nitrat de potasiu … 1,25 părţi, arsenic … 0,75 părţi.
Dezvoltarea fără precedent a sticlăriei în Boemia a fost posibilă datorită capacităţii artistilor locali de a răspunde celor mai exigente cerinţe în legătură cu forma şi decorul, subordonând propriile idei, inspiraţia, creativitatea lor dorinţelor clienţilor.
Experimentator de geniu, Friederich Egermann (1777 – 1864) a îmbogăţit considerabil arta sticlei prin numeroase invenţii în domeniul tehnologiilor şi al tehnicilor de decorare. El a adaptat la sticlă arta pictării cu email a porţelanului, pe care o deprinsese la Meissen. I se datorează introducerea pensulelor moi, din păr de cal, care au contribuit la obţinerea unor decoruri rafinate, „în stil Meissen”. Printre invenţiile lui Egermann se mai numără glazura roşie, pentru care a acordat exlusivitate companiei „Vogelsang und Müler” din Frankfurt pe Main, sticla lithyalin şi hyalith (care imita malachitul, cornalina sau agatul), aplicarea unei picături de sticlă colorată (în general, galbenă) pe suprafaţa unei piese incolore, lustruirea şi gravarea ei şi multe altele. Invenţiile lui Egermann sunt folosite cu succes şi astăzi. În 1842, lucrau în atelierele sale 200 de sticlari, care decorau anual între 136 şi 170 de tone de sticlă.
Piesa Egermann deţinută de Muzeul Naţional Peleş, şi anume „cupa de logodnă”, are inscripţie-dedicaţie în limba germană, din cristal, pe talpă polilobată, cu picior scurt, faţetat, corp bulbar având la partea superioară opt faţete pentagonale, pe care au fost aplicate picături de sticlă galbenă, care, după fuzionare cu sticla de bază şi lustruire, au fost gravate cu simboluri ale dragostei, păcii, sănătăţii.