Langa Venetia, pe insula Torcello, au fost descoperite obiecte din sticla care dateaza din perioada secolelor VII – VIII d.H.

Schimburile comerciale ale Venetiei cu Orientul si cu tarile ce aveau traditie in suflarea sticlei au dus la o practica intensa a acestui mestesug, ceea ce a avut drept rezultat rafinarea tehnicilor mai mult decat in alte zone ale Europei. Mesterii sticlari refugiati din Bizant dupa cucerirea Constantinopolului au avut si ei un rol important in dezvoltarea artei sticlariei laVenetia.

Murano a fost o asezare romana ai carei locuitori se ocupau cu pescuitul si extractia sari. Transformarea insulei intr-un centru al producatorilor de sticla a avut loc in 1291, cand Republica Venetiana le-a cerut sticlarilor sa se mute pe insula. Unul dintre motive era pericolul reprezentat de cuptoarele de topit sticla, care provocasera numeroase incendii. Cel de-al doilea, si cel mai important, era temerea ca, imprastiati, sticlarii ar putea dezvalui secretul prelucrarii sticlei. Se naste astfel o comunitate exlusivista, ce se organizeaza in Corporatia Sticlarilor. Intre membrii ei exista o concurenta acerba, cu totii incercand sa-si imbunatateasca permanent tehnicile. Acest perfectionism dublat de preocuparea pentru puritatea materiilor prime si pentru calitatea sticlei topite a condus la performantele deosebite ale sticlarilor venetieni.

Ca parte a Republicii Venetiene, insula Murano se bucura de o anume autonomie interna. Nu doar ca avea propriul cod de legi si propriul Sfat Suprem, ci chiar si moneda proprie si un ambasador laVenetia.

Demn de observat este faptul ca atunci cand un om de rand izbutea sa devina mester sticlar era innobilat si inscris in Cartea de aur a insulei. Mesterii sticlari din Murano erau considerati egalii celor mai nobile familii din Venetia. Pe de alta parte, ei erau urmariti in permanenta de politia venetiana si supusi unei legi severe, care interzicea parasirea insulei si mai ales a domeniilor venetiene. Unele prevederi sunau astfel: “ daca vreun lucrator sau mester sticlar va instraina arta sa din Venetia in dauna Republicii, i se va trimite ordin sa se intoarca in tara. Daca nu se va supune acestui ordin, vor fi aruncate in inchisoare persoanele lui cele mai apropiate, pentru ca prin aceasta sa fie silit sa se intoarca. Daca nu va abandona totusi hotararea de a ramane in strainatate, se va trimite dupa el o persoana insarcinata cu misiunea de a-l ucide”. [1] Aceasta teribila duritate, care mergea pana la intemnitare si asasini platiti, avea o justificare serioasa: pretul unui vas de Murano era gigantic. Pierderea unui asemenea privilegiu economic insemna o lovitura foarte grea pentruVenetia.

In cursul celei de-a doua jumatati a secolului al XV-lea, in operele ce tratau productia italiana, se intalneau termenii de “cristal” , “cristal de Venetia” sau “cristalin”. Toti acesti termeni desemneaza o singura sticla de calitate, limpede si usoara, de o mare plasticitate, care a fost singura sticla nobila in Europa pana la inceputul secolului al XVII.

Inventarea “cristalinului” se datoreaza unei familii de sticlari din Murano, cu numele de Berovieri. Produsul, mult mai limpede si “alb” (incolor) decat alte sticle realizate pana atunci, se raspandise deja inVenetiainca din 1463. Era obtinut pe baza de soda de Kali, provenind din Egipt (carbonat de sodiu, care furniza sticlei oxidul de sodiu) si celebra piatra de Tessin (sursa oxidului de calciu), in anumite proportii, care constituiau marele “secret al venetienilor”.

Sticlarii din intreaga Europa incercau obtinerea pretiosului material. Cei loreni au mers laVenetia, in 1492, si au negociat un schimb intre secretul “cristalinului venetian” si tehnica lor de fabricare a oglinzilor de mari dimensiuni si a placilor mari de sticla pentru vitralii. In urma acestui demers, oglinzile venetiene devin celebre, iar lucrul in maniera venetiana a “cristalinului” se generalizeaza in Franta si apoi in intreaga Europa. Termenul de “cristalin” incepe sa dispara, luandu-i locul cel de “cristal”, termen generic a carui raspandire duce la confuzii, mai ales cu ceea ce se numeste “cristal” la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea.

Succesul produselor venetiene era atat de mare incat sticlarii din Austria, Germania, Anglia, Spania, Franta incearcau sa le imite si lucrau in “stil venetian” sau in “genVenetia”.

Au existat si momente de criza, ca cel din 1797 cand, datorita disparitiei Republicii San Marco si a haosului politic si social rezultat, industria sticlariei a fost in pericol de a se prabusi. Stilul venetian a intrat in decadenta si popularitatea sticlei de Murano a fost eclipsata de modelul englez si bohemian. Abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, interesul manifestat de catre anticari si colectionari a dus la renasterea artei sticlariei la Murano.

In 1859, primarul din Murano, Antonio Colleoni, impreuna cu Antonio Salviati au pus bazele companiei “Salviati & C”, care a devenit cel mai important producator venetian de sticlarie de arta. Compania a repurtat succese răsunătoare cu produsele sale din sticlă mozaicată. Dispunând de cei mai buni sticlari şi tehnicieni în domeniu, atelierele Salviati au creat o colecţie impresionantă de piese istoriste sau moderne, cu care au triumfat la târgurile internaţionale, deschizând-şi astfel drumul pe pieţele mondiale. După moartea fondatorului companiei, survenită în 1890, descendenţii săi, Giulio, Silvio şi Amalia Salviati, împreună cu Maurizio Camerino au reuşit să-şi menţină poziţia de lideri mondiali în sticlăria de artă, până în preajma primului război mondial.

Ca obiect al lunii am ales o piesa Salviati, din patrimoniul Muzeului National Peles; este vorba despre un vas în formă de caravelă, din sticlă gălbuie, cu zone pulverizate cu aur şi ornamente baghete albastru – verzui, pe picior înalt, cu ansă şi ţurţur. Piesa istorista, in stil Neorenaştere italiană, reprezintă copia unui vas miniatural, din argint, dăruit de către francezi împăratului Maximilian I.

Fasonarea piciorului si a corpului navei au fost realizate prin suflare libera, in timp ce velatura a fost construita din baghete obtinute prin tragere, care au fost apoi modelate.

Procesul de fasonare a obiectelor din sticla se bazeaza pe faptul ca acest material nu are un punct fix de topire. Intr-un interval larg de temperatura (700 – 1500 de grade) ea este plastica, putand fi modelata prin :

suflare la teava, in aer liber sau in tipar;
tragere in placi, fire, baghete, tevi;
laminare;
presare;
procedee combinate

Sticlarii de la Murano au fost si raman cei mai abili suflatori. Aproape in exlusivitate, piesele realizate de ei sunt fasonate prin suflare libera sau in tipar. Compozitia sticlei venetiene, cu vascozitate mica, o face apta pentru acest procedeu. In plus, odata cu fasonarea prin suflare se face si decorarea la cald, prin procedee in care mesterii de la Murano exceleaza. In cazul nostru, ca procedee de decorare, sticlarii venetieni au folosit lucrul cu pensa, aplicarea de pastile turnate in forma, tragerea de fire ce au fost lipite pe carena vasului sau spiralate pe sarpele care surmonteaza velatura, pulverizarea cu aur.

In urma fasonarii si a decorarii, in obiect raman tensiuni interne, generate de racirea rapida a produsului. Neeliminate, tensiunile interne pot genera fisurarea si spargerea piesei. Se impune relaxarea acestor tensiuni (detensionarea sticlei), care se face printr-un tratament termic numit “recoacere”.

Valentele estetice deosebite, calitatea exceptionala a sticlei, maiestria executiei justifica incadrarea acestei piese in tezaurul patrimoniului cultural national.

Cornelia Dumitrescu, muzeograf