Lângă Veneția, pe insula Torcello, au fost descoperite obiecte din sticlă care datează din perioada secolelor VII -VIII d.H.

Schimburile comerciale ale Veneției cu Orientul și cu țările ce aveau tradiție în suflarea sticlei au dus la o practică intensă a acestui meșteșug, ceea ce a avut drept rezultat rafinarea tehnicilor mai mult decât în alte zone ale Europei. Meșterii sticlari refugiați din Bizant după cucerirea Constantinopolului au avut și ei un rol important în dezvoltarea artei sticlăriei laVeneția.

Murano a fost o așezare romană ai cărei locuitori se ocupau cu pescuitul și extracția sării. Transformarea insulei într-un centru al producătorilor de sticlă a avut loc în 1291, când Republica Venețiană le-a cerut sticlarilor să se mute pe insulă. Unul dintre motive era pericolul reprezentat de cuptoarele de topit sticla, care provocaseră numeroase incendii. Cel de-al doilea, și cel mai important, era temerea că, împrăștiații, sticlarii ar putea dezvălui secretul prelucrării sticlei. Se naște astfel o comunitate exlusivistă, ce se organizează în Corporația Sticlarilor. Între membrii ei există o concurență acerbă, cu toții încercând să-și îmbunătățească permanent tehnicile. Acest perfecționism dublat de preocuparea pentru puritatea materiilor prime și pentru calitatea sticlei topite a condus la performanțele deosebite ale sticlarilor venețieni.

Ca parte a Republicii Venețiene, insula Murano se bucură de o anume autonomie internă. Nu doar că avea propriul cod de legi și propriul Sfat Suprem, ci chiar și moneda proprie și un ambasador laVeneția.

Demn de observat este faptul că atunci când un om de rând izbutea să devină meșter sticlar era înnobilat și înscris în Cartea de aur a insulei. Meșterii sticlari din Murano erau considerați egalii celor mai nobile familii din Veneția. Pe de alta parte, ei erau urmăriți în permanență de poliția venețiană și supusi unei legi severe, care interzicea părăsirea insulei și mai ales a domeniilor venețiene. Unele prevederi sunau astfel: “ dacă vreun lucrător sau meșter sticlar va înstrăina arta sa din Veneția în dauna Republicii, i se va trimite ordin să se întoarcă în țară. Dacă nu se va supune acestui ordin, vor fi aruncate în închisoare persoanele lui cele mai apropiate, pentru ca prin aceasta să fie silit să se întoarcă. Dacă nu va abandona totuși hotărârea de a rămâne în străinatate, se va trimite după el o persoană însărcinată cu misiunea de a-l ucide”. [1] Această teribilă duritate, care mergea până la întemnițare și asasini plătiți, avea o justificare serioasă: prețul unui vas de Murano era gigantic. Pierderea unui asemenea privilegiu economic însemna o lovitură foarte grea pentruVeneția.

În cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea, în operele ce tratau producția italiană, se întâlneau termenii de “cristal” , “cristal de Veneția” sau “cristalin”. Toți acești termeni desemnează o singură sticlă de calitate, limpede și ușoară, de o mare plasticitate, care a fost singura sticlă nobilă în Europa până la începutul secolului al XVII.

Inventarea “cristalinului” se datorează unei familii de sticlari din Murano, cu numele de Berovieri. Produsul, mult mai limpede și “alb” (incolor) decât alte sticle realizate până atunci, se răspândise deja în Veneția încă din 1463. Era obținut pe bază de sodă de Kali, provenind din Egipt (carbonat de sodiu, care furniza sticlei oxidul de sodiu) și celebra piatra de Tessin (sursa oxidului de calciu), în anumite proporții, care constituiau marele “secret al venețienilor”.

Sticlarii din întreaga Europă încercau obținerea prețiosului material. Cei loreni au mers la Veneția, în 1492, și au negociat un schimb între secretul “cristalinului venețian” și tehnica lor de fabricare a oglinzilor de mari dimensiuni și a plăcilor mari de sticlă pentru vitralii. În urma acestui demers, oglinzile venețiene devin celebre, iar lucrul în maniera venețiana a “cristalinului” se generalizează în Franța și apoi în întreaga Europă. Termenul de “cristalin” începe să dispară, luându-i locul cel de “cristal”, termen generic a cărui răspândire duce la confuzii, mai ales cu ceea ce se numește  “cristal”  la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Succesul produselor venețiene era atât de mare încât sticlarii din Austria, Germania, Anglia, Spania, Franța încercau să le imite și lucrau în  “stil venetian”  sau în  “gen Veneția”.

Au existat și momente de criză, ca cel din 1797 când, datorită dispariției Republicii San Marco și a haosului politic și social rezultat, industria sticlăriei a fost în pericol de a se prăbuși. Stilul venețian a intrat în decadență și popularitatea sticlei de Murano a fost eclipsată de modelul englez și bohemian. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul manifestat de către anticari și colecționari a dus la renașterea artei sticlăriei la Murano.

În 1859, primarul din Murano, Antonio Colleoni, împreună cu Antonio Salviati au pus bazele companiei  “Salviati & C”, care a devenit cel mai important producător venețian de sticlărie de artă. Compania a repurtat succese răsunătoare cu produsele sale din sticlă mozaicată. Dispunând de cei mai buni sticlari şi tehnicieni în domeniu, atelierele Salviati au creat o colecţie impresionantă de piese istoriste sau moderne, cu care au triumfat la târgurile internaţionale, deschizând-şi astfel drumul pe pieţele mondiale. După moartea fondatorului companiei, survenită în 1890, descendenţii săi, Giulio, Silvio şi Amalia Salviati, împreună cu Maurizio Camerino au reuşit să-şi menţină poziţia de lideri mondiali în sticlăria de artă, până în preajma primului război mondial.

Ca obiect al lunii am ales o piesa Salviati, din patrimoniul Muzeului National Peleș; este vorba despre un vas în formă de caravelă, din sticlă gălbuie, cu zone pulverizate cu aur şi ornamente baghete albastru-verzui, pe picior înalt, cu ansă şi ţurţur. Piesă istoristă, în stil Neorenaştere italiană, reprezintă copia unui vas miniatural, din argint, dăruit de către francezi împăratului Maximilian I.

Fasonarea piciorului și a corpului navei au fost realizate prin suflare liberă, în timp ce velatura a fost construită din baghete obținute prin tragere, care au fost apoi modelate.

Procesul de fasonare a obiectelor din sticlă se bazează pe faptul că acest material nu are un punct fix de topire. Într-un interval larg de temperatură (700-1500 de grade) ea este plastică, putând fi modelată prin :

Suflare la teavă, în aer liber sau în tipar;
tragere în plăci, fire, baghete, țevi;
laminare;
presare;
procedee combinate

Sticlarii de la Murano au fost și rămân cei mai abili suflători. Aproape în exlusivitate, piesele realizate de ei sunt fasonate prin suflare liberă sau în tipar. Compoziția sticlei venețiene, cu vâscozitate mică o face aptă pentru acest procedeu. În plus, odată cu fasonarea prin suflare se face și decorarea la cald, prin procedee în care meșterii de la Murano excelează. În cazul nostru, ca procedee de decorare, sticlarii venețieni au folosit lucrul cu pensa, aplicarea de pastile turnate în formă, tragerea de fire ce au fost lipite pe carena vasului sau spiralate pe șarpele care surmonteaza velatura, pulverizarea cu aur.

În urma fasonării și a decorării, în obiect rămân tensiuni interne, generate de răcirea rapidă a produsului. Nefiind eliminate, tensiunile interne pot genera fisurarea și spargerea piesei. Se impune relaxarea acestor tensiuni (detensionarea sticlei), care se face printr-un tratament termic numit “recoacere”.

Valențele estetice deosebite, calitatea excepțională a sticlei, măiestria execuției justifică încadrarea acestei piese în tezaurul patrimoniului cultural național.

Cornelia Dumitrescu, muzeograf