Patronate de puternica familie Medici, atelierele florentine de maiolică au contribuit cu mijloace specifice la consacrarea lor ca mecena ai artelor. Cunoscuţi pentru aplecarea lor spre cultură în general, Medici se dovedesc revoluţionari şi în acest domeniu, impulsionând o artă pe cale să cucerească lumea rafinată a aristocraţiei toscane, încă de la începutul secolului al XV-lea. Manufactura Torelli, nu face excepţie: deseori artiştii se inspiră din artele majore, în special din pictură. În secolul al XIX-lea, artefactele Torelli devin modele pentru artiştii istorişti din Italia, care realizează cópii izbutite ale pieselor consacrate.

Platoul decorativ, tip ,,bella donna” este exemplul elocvent al principiilor artistice promovate de istorism: el reproduce cu măiestrie o piesă originală de secol XVI, care o are ca protagonistă pe frumoasa nobilă veneţiană, Bianca Cappello (1548 – 1587), a doua soţie a marelui duce al Toscanei, Francesco I Medici (1541 – 1587), dispărută la doar 44 de ani, în circumstanţe misterioase. Autorul anonim s-a inspirat fără dubiu după un ulei pe pânză, executat în anul 1572, de către portretistul florentin, Agnolo Bronzino (1503 -1572), pictorul oficial al lui Cosimo I Medici (1519 – 1574) şi al lui Francesco I Medici (1541 – 1587).

Agnolo (sau Angelo) di Cosimo di Mariano Tori, zis şi Bronzino, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Manierismului, a debutat ca elev al lui Pontormo, cu care elaborează lucrări importante în Florenţa începutului de secol XVI. Printre ele, frescele de la mănăstirea călugărilor Certozini Galluzzo şi cele din capela Capponi de la Santa Felicita. În anul 1530, intră în vizorul celebrei familii Della Rovere, din Marche, unde execută portrete. Treptat, Bronzino îşi desăvârşeşte tehnica, devenind nu doar cel mai solicitat portretist, ci şi unul dintre cei mai originali. Figurile sale, în aparenţă rigide şi foarte protocolare, imortalizate în costume de aparat, excelează prin acuitatea extraordinară a desenului şi prin paleta cromatică foarte fină, întinsă cu tuşe netede şi compacte. Către 1540, Bronzino devine pictorul preferat al aristocraţiei florentine şi artistul oficial al familiei Medici. Afinităţile sale intelectuale cu Cosimo I Medici, cunoştinţele temeinice în materie de literatură, îl apropie de personalităţile umaniste ale epocii, reunite la Florenţa, sub patronajul Medici. Aria preocupărilor lui Bronzino depăşeşte pictura, îmbrăţişând arta tapiseriei. Bronzino lucrează cartoane, după care sunt executate minunate piese pentru Palazzo Vecchio. După 1560, spre sfârşitul Conciliului de la Trento (1545 – 1563), pictura lui Bronzino invadează lăcaşurile sfinte, devenind tot mai ideologizată. În anul 1572, Bronzino primeşte una dintre ultimele sale comenzi, şi anume realizarea portretului Biancăi Cappello. Pânza a rezistat asaltului timpului până astăzi şi poate fi admirată cu aceeaşi plăcere ca şi acum mai bine de patru secole la Galleria Palatina de la Palatul Pitti din Florenţa.

Născută la Veneţia, în anul 1543, într-o veche familie de aristocraţi, Bianca părea o întrupare a femeilor din pânzele lui Giorgione sau Tizian: avea trăsăturile tipice unei frumuseţi blond-roşcate, cu forme trandafirii şi apetisante, cu privire languroasă pe un chip inocent şi cu temperament de aventurieră: la vârsta de 17 ani se îndrăgosteşte nebuneşte de Pietro Bonaventura, un mediocru funcţionar florentin la filiala veneţiană a Băncii Salviati. Refugiată la Florenţa, unde dă naştere unui copil, Bianca Cappello sau Capello, după grafia veneţiană a numelui, se angajează într-o mezalianţă spre disperarea familiei. Începe astfel, o viaţă de tribulaţii, din care îşi găseşte salvarea alături de ducele Francesco, cel care o susţine material şi îi protejează reputaţia.

Căsătorit cu Ioana de Austria, sora puternicului împărat Maximilian al II-lea şi fiica lui Ferdinand I, Francesco Medici se simte nefericit alături de o soţie arogantă, lipsită de farmec şi diplomaţie. Ioana nu iroseşte nici o ocazie să-şi umilească soţul, pentru care manifestă dispreţ nedisimulat. Rapid, Bianca Cappello se lasă sedusă de perspectiva unei vieţi trăite în răsfăţ şi opulenţă şi devine – cum era de aşteptat – amanta ducelui. Triunghiul amoros în care este implicată nu pare să scandalizeze pe nimeni: campioni ai artelor, mecena, militari îndrăzneţi, arhitecţi de talent, papi plini de glorie, Medici posedă toate darurile în afară de moralitate. La rândul lui, Pietro Bonaventura preferă familiei sale jocul de cărţi şi dezmăţul. Înecat în băutură şi datorii colosale, pe care, cu generozitate, ducele nu ezită să le acopere, Pietro se lasă purtat de vârtejul unei existenţe consumate la cârciumă.

Ambiţioasă şi încă foarte tânără, Bianca Cappello complotează în vederea unei vieţi îndestulate. Îndrăgostit ca un adolescent, ducele îi cumpără o casă luxoasă pe Via Maggio, vizavi de Palatul ducal, unde o vizitează sub ochii resemnaţi ai soţului, care abia dacă se sinchiseşte de scandalul în care îi este târât numele. Agasat de datoriile tot mai mari ale lui Pietro, Francesco ia decizia mult amânată: în anul 1572, îşi anihilează rivalul şi devine singurul posesor al mult râvnitelor comori ale Biancăi. Incapacitatea Ioanei de Austria de a-i oferi un urmaş o determină să-i însceneze ducelui o farsă: cu complicitatea servitoarelor sale, se preface însărcinată, dar complotul este dejucat. În ciuda evidenţelor, după moartea soţiei sale, marele duce o iartă şi se căsătoreşte cu ea în secret, la 2 iunie 1578. Câteva luni mai târziu, la 12 octombrie, Francesco renunţă la precauţiile curente de dragul tinerei sale soţii şi organizează o a doua ceremonie cu multă pompă, unde invită toată crema societăţii florentine.

Îngăduitori cu amanta, membrii familiei Medici se arată neîndurători cu soţia. Duşmanul său de moarte, cardinalul Ferdinando, fratele mic al lui Francesco, nu îi iartă Biancăi cutezanţa gestului. Atitudinea ireproşabilă de după căsătorie, manierele desăvârşite şi reputaţia de patroană a artelor, alături de un soţ interesat mai degrabă de chimie şi ştiinţele naturii decât de treburile Senioriei, nu reuşesc să îl înduplece. O va urî până la moarte şi nu va admite să fie înmormântată în capela familiei de Medici din Biserica San Lorenzo. Legenda spune că exasperată de intrigile cardinalului, Bianca complotează să-l otrăvească, dar Fortuna îi joacă o festă: îşi otrăveşte din greşeală soţul, după care se sinucide. Un final de vodevil.

Reprezentată bust, cu voal pe cap şi cunună de perle, cu coleretă amplă şi veşminte opulente în spiritul epocii în tonuri de violet şi galben, Bianca apare în plină frumuseţe, în pragul vârstei de 30 de ani, pe fundalul imaculat al câmpului central al platoului, care îi evidenţiază fineţea trăsăturilor. Bordura elaborată, în stilul decorului à grotesche, gen Faenza, reuneşte într-o compoziţie voit dramatică, dominată de tonuri închise de albastru-cobalt şi ocru, volute vegetale, figuri groteşti şi trei cartuşe cu inscripţiile: BIANCA, CAPPELLO şi anul MDLXXVII (1577), cel mai probabil, data fabricării platoului original de către artiştii atelierului Torelli.

Macrina Oproiu, muzeograf