La începutul secolului al XX-a, Curtea regală a României este vizitată de unul dintre cei mai celebri portretişti ai epocii, Antonio Argnani. Născut la Faenza, la 21 februarie 1868, Antonio Argnani îşi descoperă încă din copilăria petrecută într-un mediu artistic, pasiunea pentru desen. Personalitate plurivalentă, tatăl său, Federico Argnani (1822 – 1905), ceramist şi litograf, a predat desenul la Şcoala Tehnică Faentină şi a condus Pinacoteca din Faenza. În anul 1889, a publicat o amplă istorie a ceramicii locale de la origini până în secolul al XVI-lea. Antonio ia primele lecţii de desen în urbea natală cu Filadelfo Simi (1849–1923), pictor şi sculptor academist, absolvent al Academiei din Florenţa, unde devine ulterior profesor. Simi susţine stagii de pregătire la Paris şi în Spania şi desfăşoară o activitate expoziţională fecundă în întreaga Europă. Lecţiile cu Simi aveau să-i marcheze din plin parcursul artistic.

Tânărul Antonio efectuează călătorii de documentare la Roma şi Napoli. Mai mult ca oricare alt oraş italian, Napoli, cu cerurile sale pastelate reflectate în apele golfului, cu silueta fantomatică a Vezuviului, cu palatele, bisericile şi cartierele sale vechi, pline de culoare, îi subjugă imaginaţia artistică pentru aproape un deceniu. Între 1882 – 1891, se stabileşte aici şi îşi perfecţionează printr-o muncă febrilă talentul înnăscut de desenator. Duce o existenţă boemă, desenând în special portrete în pastel pe carton. Argnani intră în vizorul artistului local, Domenico Morelli (1826 – 1901), unul dintre cei mai mari pictori napolitani ai secolului al XIX-lea şi politician de succes. Pictura lui Morelli, străbătută de ideile Romantismului, cu accente medievale pregnante, asimilează ideile noii arte, axată pe temele mistice şi supranaturale, numită ,,Pictură metafizică”. Morelli ocupă între anii 1899 şi 1901, funcţia de director al Academiei de Belle – Arte din Napoli şi influenţa sa în pictura din perioada napoletană a tânărului său protejat este covârşitoare.

Fire ambiţioasă, Argnani resimte nevoia de schimbare. Ajuns la vârsta maturităţii – avea patruzeci şi doi de ani -, el sacrifică rutina unei vieţi liniştite, dar mediocre, faimei şi banilor. Antonio Argnani părăseşte plin de speranţe Napoli cu destinaţia Paris. Afirmarea nu întârzie să apară: în anul 1904, ,,Portret de doamnă”, primul său succes parizian, declanşează o avalanşă de comenzi. Frumuseţile şi celebrităţile epocii din cele mai diverse medii sociale şi artistice – actori, scriitori, artişti lirici, aristocraţi – îi devin clientelă. Talentul său se revelează însă mai ales în portretele feminine, câştigându-şi apelativul de ,,Pictor al graţiei feminine”. Argnani ştie să valorifice femeia, învăluind-o prin tuşe delicate într-o aură misterioasă, fluidă, de voaluri transparente, pălării cu panaş, lujeri florali şi bijuterii cuceritoare. Senzuale, dar inaccesibile, în cromatică pastelată, doamnele lui Argnani surâd discret privitorului, în timp ce portretele sale masculine degajă expresivitate şi eleganţă. Argnani îşi studiază cu atenţie modelele şi ştie să le surprindă caracterul din micile detalii, dintr-un simplu gest al mâinii, dar mai ales din privire. Ochii, ca oglindă a sufletului, sunt cei asupra cărora îşi fixează întreaga atenţie. Ei devin punctul central al lucrării: în jurul ochilor, asemena unei spirale în mişcare, se dezvoltă întreaga compoziţie.

Lumea pestriţă a Parisului, cu cartierele sale cosmopolite, Montparnasse şi Montmartre, veritabili stupi umani, îl primesc cu braţele deschise. Boema oraşului, unde coexistau într-o vecinătate complice Universităţi şi ateliere de artişti cu cabaretele şi lupanarele anilor nebuni de la începutul secolului al XX-lea, îl fascinează fără să-l transforme într-un artist al frivolităţii. În paralel, Argnani călătoreşte la Londra şi New York, unde realizează un număr impresionant de portrete. În anul 1927, o parte a operelor sale figurează la Galeria Maurice Chalom, în cadrul unei expoziţii personale.

Argnani rămâne fidel tehnicii pastelului până la capăt. El nu înţelege noile tendinţe ale picturii: nudurile compatriotului său, Modigliani, artistul blestemat, care cuceresc treptat Oraşul luminilor, i se par extravagante, Cubismul, de neînţeles, iar Futurismul lui Marinetti şi Boccioni, reacţionar. Argnani se refugiază în desen cu pasiunea omului convins că arta nu poate funcţiona dincolo de limitele decenţei şi bunului – gust.

În 1930, după anii boemi ai Parisului, Argnani se stabileşte în vila sa din oraşul Antibes, construită în peisajul măreţ al Alpilor Maritimi din sud-estul Franţei, unde se dedică familiei. Nevoia de refugiu şi firea sa conservatoare îl îndepărtează pentru totdeauna de agitaţia marilor oraşe. Fiii săi, Eugenio şi Federico îi moştenesc talentul artistic, primul ca gravor şi istoric de artă, celălalt, ca ebenist. Se stinge din viaţă în anul 1947, după tribulaţiile din anii războiului. Lasă în urma sa mii de portrete şi odată cu ele, o lume apusă, dar care a cunoscut pe deplin luxul şi eleganţa din Belle Époque.

Perioada pariziană a creaţiei sale îi prilejuieşte întâlnirea cu familia regală şi princiară română, care îi comandă portrete la începutul secolului trecut, în jurul anilor 1910 – 1912. Regele Carol şi regina Elisabeta, principesa Maria şi principele Ferdinand, copiii celor doi, principii Carol şi Nicolae, principesele Elisabeta, Mignon şi Ileana devin, prin mâna artistului, modele pline de eleganţă şi gingăşie. Majoritatea acestor portrete figurează în castelul Pelişor, reşedinţa privată a cuplului Ferdinand – Maria şi fac parte din patrimoniul Muzeului Naţional Peleş.

Din portretul realizat de Argnani, moştenitorul tronului României, Ferdinand de Hohenzollern – Sigmaringen, în uniformă militară, cu chipiu şi decoraţie pe piept, ne scrutează şi azi cu privirea. În stilul său binecunoscut, artistul schiţează recuzita din câteva trăsături de penel, ordinul, imposibil de recunoscut, este redus la o simplă panglică. Figura personajului, în schimb, îl absoarbe cu totul: fiecare detaliu contează în economia compoziţiei. Artistul îşi plasează modelul deasupra perspectivei cu intenţia de a-i sugera distincţia, poziţia pe scara socială şi intelectualitatea, dar şi timiditatea, tendinţa spre recluziune şi rezerva autoimpusă. Ochii sinceri, uimitor de albaştri, cu scânteieri de inteligenţă salvează tabloul de pericolul stereotipiei şi obscurităţii. Cromatica pastelată, în nuanţe de ocru, brun şi griuri colorate contribuie la impresia generală de subtilitate, eleganţă şi distincţie.

Macrina Oproiu, muzeograf