Expoziţia temporară ,,Pictori copiști în Galeria Regelui Carol I” a constituit o premieră pentru Muzeul Național Peleș. Ea aduce în atenţia publicului larg pânze reprezentative din galeria de cópii, care reflectă afinităţile artistice ale creatorului pinacotecii regale. Până la 29 septembrie anul curent, vă invităm într-o călătorie imaginară în universul istoriei picturii europene, ilustrând fiecare mare curent din Quatrocento până în epoca rococo-ului, adică patru secole de artă, prin intermediul a şaisprezece lucrări etalate în sălile de expoziţie ale castelului Peleş. Expoziţia dispune de un amplu catalog, cu reproduceri color ale celor mai valoroase lucrări.

Din fericire, după inventarul anului 1948, cópiile au rămas la Sinaia, lucru care a facilitat cercetarea lor. Astfel, colecţia a fost tematic împărţită în două categorii: cópiile după marii maeştri, reprezentând portrete, scene religioase, scene de gen şi peisaje şi Galeria de strămoşi ai Regelui compusă din cópii după lucrări originale păstrate, în general, în castelul de la Sigmaringen. Copiile de la Peleş au fost realizate în intervalul 1880-1910, după lucrări celebre ale marii picturi din şcolile olandeză, flamandă, germană, italiană etc, conservate în câteva dintre cele mai importante muzee ale Europei: Alte Pinakothek, München; Gemäldegalerie, Dresda; Castelul Sigmaringen; Kunsthistorisches Museum, Viena; Musée du Louvre, Paris etc. Comenzile au fost adresate de către Rege atât unor artişti străini (germani, cu precădere), cât şi unor bursieri români, precum Otilia Michail-Oteteleşanu sau Gheorghe Bălănescu. Cei mai solicitaţi copişti au fost Gustav Bregenzer, pictorul de curte de la Sigmaringen, Maximilian von Schneidt, curatorul colecţiei regale de pictură, Charles Félu, pictorul fără braţe, Letizia Witzleben, fiica Baronesei von Witzleben, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta şi Eugen Ritter-Gotha, poate cel mai talentat dintre copiști etc.

Veți descoperi astfel lucrări care aparţin goticului internaţional şi începutului Renaşterii, mai precis, cópii după pânze celebre pictate în secolele XIV-XV de Rogier van der Weyden, Maestrul vieţii Mariei, Albrecht Dürer şi Gérard David. Pentru întîia oară,aducem în atenția marelui public o pânză specială, copie a italianului Giovanni Barezzi, după una dintre cele mai frumoase creaţii ale lui Rafael, ,,Logodna Fecioarei”. Preferinţele suveranului în materie de curente merg fără îndoială către barocul flamand şi olandez. Prin titanii acestui curent artistic, Rubens, van Dyck şi Rembrandt, ca şi prin discipolii lor, Cornelis de Vos, Willem Drost şi Ferdinand Bol, Regele Carol I îşi manifestă adeziunea faţă de o epocă marcată de strălucire regală şi eleganţă aristocratică. În sfârşit, gusturile regale în materie de peisagistică şi scene de gen sunt ilustrate printr-o copie după Wouwermann, unul dintre cei mai înzestraţi peisagişti ai epocii de aur a picturii olandeze şi printr-o scenă de teatru din seria ,,serbărilor galante”, după Lancret.

Rafinat cunoscător al artelor plastice, Maximilian von Schneidt (1858-1927), a executat la cererea suveranului României Mici cópii după Rogier van der Weyden, Meister des Marienlebens, Barthel Beham, Tițian, van Dyck, Cornelis de Vos și Wouwermann. De asemenea, Regele Carol I i-a încredințat reproducerea până în cele mai mici detalii a portretului anonim al lui Carl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. La începutul secolului al XX-lea, Maximilian von Schneidt accede în Galeria preferată a Regelui Carol I, la Alte Pinakothek din München, unde copiază trei dintre pânzele lui Rubens, ,,Rubens și Isabella Brandt sub bolta de caprifoi”(1609-1610),,,Ghirlandă de fructe”(1615-1617) și ,,Portretul Alatheiei Talbot, contesă de Arundel, cu suita”.

Capodoperă a celui mai mare pictor flamand, ,,Alatheia Talbot, contesă de Arundel, cu suita” a stârnit interesul comanditarului încă din adolescență. Este binecunosct faptul că în jurul vârstei de douăzeci de ani, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a frecventat Universitatea din Bonn din pasiune pentru artele frumoase. Galeria regală din München i-a servit drept instrument formator și l-a inspirat în alegerile artistice ulterioare. Copistul german își achită onorabil partea de contract, iar pânzele sale sunt etalate în interioarele fastuoasei reședințe de vară.

Într-o compoziție atipică, Rubens imortalizează pe pânză una dintre figurile de seamă ale Curţii regale engleze a secolului al XVII-lea. Alatheia Talbot (1585-1654), fiica contelui de Shrewsbury și nașa Reginei Elisabeta I, căreia i-a împrumutat unul dintre prenume, a fost soția lui Thomas Howard, al XXI-leaconte de Arundel, duce de Norfolk, diplomat influent la Curtea regilor James I și Carol I Stuart și pasionat colecționar. A avut o existență remarcabilă, marcată de călătorii interminabile, curmate brusc de moartea prematură a soțului și de un război juridic nemilos împotriva propriilor odrasle. Atestată documentar încă de la cucerirea normandă (1066), străvechea familie de Norfolk se înrudea cu familia regală engleză prin Edward I (1239-1307) și Edward al III-lea (1312-1377). La sfârșitul secolului al XV-lea, șeful Casei de Norfolk primește onoranta demnitate de conducător al Colegiului Armelor, singura autoritate recunoscută în materie de heraldică din Anglia și Țara Galilor. Catolici convinși, ducii de Norfolk tolerează cu greu reforma anglicană și practică în secret, în capela Fitzalan, construită în labirinturile subterane ale vechii reședințe Arundel, ritualurile consacrate ale Vaticanului.

Fără a se număra printre frumusețile epocii, Alatheia compensează din plin datorită caracterului temperamental și a curiozității intelectuale. La Arundel House, pe care o răscumpără prin intervenții inteligente pe lângă Casa regală, pune bazele unei adevărate curți, unde organizează baluri opulente și se înconjoară de marile personalități ale epocii. Asemenea unei suverane, contesa de Arundel cheltuiește o avere pentru a etala un lux exorbitant. La moartea soțului său, moștenește nu numai o avere enormă, ci și datorii pe măsură, pe care le ignoră pur și simplu. Deranjat de fastul conților Arundel, de prosperitatea castelului lor de pe râul Arun, din West Sussex, înconjurat de ziduri de nepătruns, de splendide grădini italiene și de atenția întregii aristocrații, Regele Carol I Stuart îi ține departe de Londra.

Dar familia care a dat Angliei un sfânt în persoana lui Philipp Howard, martirizat pentru credința lui în secolul al XVI-lea, doi cardinali și două regine (pe Anne Boleyn și Catherine Howard, soții ale lui Henric al VIII-lea Tudor), nu se cramponează de aprecierea unei singure suveranități. Adevărați glob-trotter-i, soții Arundel împărtățesc aceleași pasiuni și orgolii: plăcerea de a călători și dorința de a epata. An de an, cortegiul lor impresionant poposeşte la porţile marilor Curți, unde sunt acoperiți de onoruri. În anul 1613, participă la nunta de la Heidelberg a electorului Palatinului, Frederik al V-lea cu prințesa Elisabeta Stuart, sora regelui Carol I, supranumită ,,Regina de Iarnă”. La 1620, Alatheia locuiește la Veneția în apropierea Palatului Dogelui, de la care primește găzduire şi preţioase scrisori de recomandare. În anul 1623, merge în vizită la sora Regelui Spaniei, Filip al IV-lea, iar în 1636, la împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. În anul 1642, numele conţilor Arundel apar în lista selectă a invitaţilor la nunta lui Wilhelm al II-lea de Orania.

Datorită poziției sale sociale, a tactului și conversației spumoase, de o mare erudiție, Alatheia întreține relații cordiale cu mediile în jurul cărora gravita, aristocrația și artiștii deopotrivă. Cei dintîi îi caută prezența, cei din urmă o transformă într-o muză. În pinacoteca conților Arundel figurează mai multe portrete pictate de Cornelius Johnson, Anton van Dyck și Rubens. Într-un dublu portret realizat pe la 1646 de Anton van Dyck, cei doi soți sunt reprezentați în costume de aparat, cu hlamide, paruri și colane, ca niște adevărați suverani, scrutând cu temeritate viitorul, în timp ce imensul glob pământesc indică Madagascarul. De această insulă îndepărtată se leagă speranţele urmaşilor străvechii familii Norfolk în momentele critice ale existenţei lor nesăbuite. La dispariţia contelui, inventarul familiei număra nu mai puţin de 600 de pânze, semnate de Dürer, Holbein, Rafael, Tiţian, Bruegel, Rembrandt, Rubens, van Dyck, 200 de statui, 500 de schiţe, mai multe proprietăţi, dar şi o datorie de o sută de mii de lire.

Intriganţi notorii, soţii Arundel sunt implicaţi în scandaluri diplomatice, în uneltiri contra dinastiei Stuart, faţă de care manifestă un nedisimulat dispreţ. Schiţa portretului contesei însă nu ar fi veridică dacă nu am menţiona aici şi impulsivele ei momente de misticism, în care implora papei recluziunea într-o mănăstire catolică. În anul 1641, la începutul Războiului Civil, se retrage în Olanda, unde îşi găseşte sfârşitul în 1654, la vârsta de 69 de ani, ostracizată de urmaşi şi hăituită de creditori.

Portretul de la Alte Pinakothek, realizat în anul 1620 de către Rubens imortalizează o Alatheia aflată la apogeul existenţei sale. Pictat în scurtul popas la Antwerp al călătoriei spre Italia, tabloul trebuia să surprindă prin precizia execuţiei şi prin dimensiuni cu adevărat impresionante (originalul are 270 cm pe 260 cm !). Nedispunând de o pânză atât de mare, artistul a preferat să picteze fiecare personaj în parte, insistând, desigur, asupra Alatheiei. Astfel, într-o compoziţie pe orizontală, contesa apare în mijlocul suitei, asemenea unei suverane, înconjurată de bufonul şi piticul Robin, care poartă pe mână şoimul. Aşezată pe un jilţ impozant, în rochie neagră amplă, cu mâneci bufante şi manşete din dantelă, cu diademă pe cap şi sigiliul familiei la gât, Alatheia atinge uşor câinele de vânătoare.

De-a lungul secolelor, identitatea personajului masculin din dreapta prim-planului a născut dezbateri furtunoase. Ipotezele pendulează între Francesco Vercellini, secretarul italian al familiei, Sir Dudley Carleton, diplomat englez la Haga şi chiar contele Arundel. Datorită cercetărilor moderne, criticii de artă au concluzionat că portretul cavalerului a fost adăugat mai târziu. Suita a fost amplasată de autor în faţa coloanelor torsadate ale loggiei, între care a fost desfăşurat stindardul Casei de Arundel, brodat cu deviza în latină: ,,SOLA VIRTUS INVICTA”. În plan secund, artistul a reprezentat silueta castelului familiei conţilor Arundel. Maximilian von Schneidt a respectat întocmai scenografia şi cromatismul pânzei originale, însă a lărgit câmpul vizual, în intenţia de a conferi mai multă amplitudine peisajului.

Macrina Oproiu, muzeograf