În anul 2013, la 24 mai s-au împlinit 110 ani de la inaugurarea reşedinţei princiare şi regale, castelul Pelişor.

Castelul Pelişor a fost construit între anii 1899-1902, la comanda regelui Carol I, ca reşedinţă a principilor moştenitori, Ferdinand şi Maria, de către arhitectul ceh, Karel Liman ( 1855-1929).
Inaugurat un an mai târziu, la 24 mai 1903, castelul păstrează amintirea pregnantă a celei care avea să devină, câţiva ani mai târziu, regina tuturor românilor, regina Maria, a regelui Ferdinand “întregitorul de neam” şi a copiilor acestora.

În Actul inaugural al castelului pictat de principesa Maria pe pergament, pe un fond de buchet de irişi albi şi galbeni şi cruci înnobilate cu perluţe de rouă, se consemnează:

“Noi, Carol I, rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă primit-am în această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat-am cu ai noştri copii, Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mântuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Dat-i-am nume, Pelişor.”

La sărbătoarea Inaugurării au fost prezenţi, conform semnăturilor aflate pe acest act, alături de monarhi şi principii moştenitori, doamne de onoare ale Curţii regale, arhitectul Liman, arhimandritul Nifon, ofiţeri superiori ai armatei române, personalităţi din lumea politică şi culturală, numeroşi localnici.

Regina Maria avea să amintească despre eveniment, mai târziu în Povestea vieţii mele, vol II, pag. 288:

“La naşterea fiului meu al doilea, Niculae (15 august 1903, Sinaia — d. 9 iunie 1978, Lausanne) -al patrulea copil al nostru-, părăsirăm prima noastră locuinţă din Sinaia, Foişorul, o casă încântătoare, ascunsă printre brazii uriaşi, chiar sus în marginea pădurii.

Îmi fusese foarte drag acest prim cuib al nostru; era o locuinţă idilică. Cu toate că anii petrecuţi sub acoperişul lui nu fuseseră toţi numai pace şi fericire, era tocmai locaşul de care se putea lipi inima oricui; avea mici balcoane joase de-a lungul faţadei şi uşi ce se deschideau drept în pădure. Ajunsese acum prea mică pentru familia noastră care creştea mereu, aşa că Unchiul ne pregăti o casă mult mai încăpătoare, Pelişorul, unde locuiesc şi acum, când sunt la Sinaia.”

Această festivitate importantă în viaţa cuplului princiar a fost imortalizată de pictorul german Gustav Adolf Closs într-o acuarelă, intitulată “Inaugurarea castelului Pelişor”.

Gustav Adolf Closs (1864 -1938) a studiat, începând cu anul 1887, la Academia de Arte Frumoase din München, unde l-a avut profesor pe Wilhelm von Diez (1839-1907). Conform învăţăturii lui Diez, Closs va pune accentul în creaţia sa, în special pe lumină şi culoare. Tânărul nu a fost influenţat de curentul Artei 1900, care începuse să pătrundă în atelierele de creaţie müncheneze, el va avea o predilecţie clară pentru reprezentarea realistă, autentică şi foarte detaliată, “care ar trebui să imite viaţa cât mai natural posibil”. Acesta a preferat, pentru lucrările sale redarea unor figuri, mai degrabă nesemnificative, oameni simpli, în situaţii tipice din viaţa lor de zi cu zi. Încă din perioada studenţiei viitorul artist era fascinat de lumea mitologiei şi a misterioaselor poveşti germane. În jurul anului 1888, Closs a realizat ilustraţiile unor apariţii editoriale, din care amintim un grupaj de xilogravuri pentru o antologie de balade germane. După finalizarea studiilor în anul 1891, s-a stabilit la Stuttgart, oraşul său natal.

Picturile create de acum încolo vădesc o preferinţă pentru tematica istorică. El a fost apreciat pentru ilustraţiile din romanul istoric Lichtenstein al germanului Wilhelm Hauff, pentru cele din Odiseea lui Homer sau pentru preţioasele desene din romanul Caravana sclavilor al scriitorului Karl May.

Closs a fost unul dintre cei mai căutaţi ilustratori şi începând din anul 1897, timp de 20 de ani a semnat caricaturile pentru revista Fliegenden Blätter (Frunze care zboară), un foarte popular jurnal satiric al Imperiului.

Alte lucrări semnificative pentru care a devenit cunoscut au fost picturile murale, monumentale, de la castelul german Schöckingen (Baden-Wűrtemberg), realizate în perioada 1892/1893 şi cele de pe latura nordică a castelului elveţian Rapperswil, din jurul anului 1896.

Pasiunea lui Closs pentru istorie şi proiectarea în detaliu a portretelor militare l-a apropiat de heraldică. Introdus în această ştiintă de către baronul Kurt Seutter din Lotzen, a lucrat îndeaproape cu prietenul său Friedrich Freiherr von Gaisberg, la Schöckingen, până la sfârşitul vieţii. Devine membru cavaler al Asociaţiei George Württemberg şi mai târziu, unul dintre experţii europeni cei mai cunoscuţi în ştiinţa heraldicii. Clubul a fost înfiinţat de nobilii germani pentru a menţine vie istoria ţării şi de a păstra interesul legitim pentru profesia rară de heraldist.

În perioada 1918-1934, Closs devine redactor al revistei Heraldica germană.

Înclinat dintotdeauna spre tot ce aparţinea istoriei poporului său, spre personalităţile marcante din epocă, Adolf Closs devine un apropiat al familiei prinţului Wilhelm al Prusiei, realizând pentru aceasta o galerie de portrete. Gustav Adolf Closs a executat câteva lucrări şi pentru regele Carol I al României şi pentru principesa Maria.

De-a lungul vieţii, pictorul primeşte numeroase medalii, ca o recunoaştere a activităţii sale artistice, din care semnalăm: în anul 1897, i se acordă Medalia de Aur pentru Artă şi Ştiinţă a Ordinului Friedrich de Wűrtemberg, iar în luna mai a anului 1905 este decorat cu Crucea de cavaler al ordinului regal Friedrich de Würtemberg, clasa I.

În patrimoniul Muzeului Naţional Peleş se păstrează două lucrări ale pictorului german: Inaugurarea castelului Pelişor şi o Scenă de basm.

Inaugurarea castelului Pelişor
Acuarelă /carton
Autor Gustav Adolf Closs, şcoala germană
Dim: 67/50 cm, semnat stg.jos, cu negru
Inv.15808, M.N.Peleş

Inaugurarea castelului Pelişor este o acuarelă creată în tonuri luminoase redând festivitatea din 24 mai 1903, când la Sinaia principii moştenitori au primit în dar de la regele Carol I, reşedinţa de vară, Pelişorul. Compoziţia echilibrată este animată de personaje care au participat la momentul festiv al inaugurării: în prim plan un lucrător de pe domeniul regal de la Sinaia, îmbrăcat în port popular, care ţinând pălăria în mână priveşte trecând garda militară călare, urmată de cortegiul regal, în caleaşcă. În fundal se află castelul Pelişor, profilat pe un peisaj de pădure. Imaginea pare fotografică, o uşoară tentă de alburiu oferă atmosferei prospeţime. Closs reuşeşte să creeze o delicată transparenţă prin folosirea unei cromatici spontane de verde, tonuri de gri, albastru, brunuri roşcate.

Scenă de basm
Acuarelă /carton
Autor Gustav Adolf Closs, şcoala germană
Datare: 1902
Dim: 67/50 cm, semnat, datat, stg.jos, cu brun
Inv.15851, M.N.Peleş

Cea de a doua lucrare este acuarela intitulată Scenă de basm, datată 1902, probabil o ilustraţie creată pentru cărţile de poveşti. Closs aduce în actualitate, povestea vieţii Elisabetei de Turingia (1207-1231), personaj cu vocaţia apostolatului şi a sacrificiului de sine, care împreună cu soţul său, Ludwig IV, duce de Turingia alesese pentru stema ducatului deviza Pietate, Puritate, Dreptate. În prim planul compoziţiei se află un pelerin bătrân îngenuncheat, însoţit de câinele său, cerând milostenie Elisabetei, personaj regal medieval aureolat de un nimb luminos, purtând în braţe un ulcior acoperit cu un ştergar, pe care îl va dărui bătrânului. În urma acesteia se găseşte micul anturaj: o tânără prinţesă cu părul lung, blond, o călugăriţă franciscană în straie monastice şi încă două personaje mai puţin vizibile. În ultimul plan, într-o lumină difuză, se înalţă pe o stâncă castelul feudal Wartburg din Eisenach (Turingia). Crucea de piatră, roasă de vreme, care se găseşte în spatele pelerinului sporeşte misterul şi farmecul scenei. Tematica istorică aleasă, linia impecabilă a desenului şi cromatica pastelată sunt calităţi specifice creaţiei pictorului G.A.Closs.

În ceea ce priveşte opera pictorului Closs, nu imaginea propriu-zisă emoţionează, ci detaliile, fiecare linie trasată, peisajul vag sau foarte clar conturat, pictura devenind, până la urmă, amprenta, nu a unui artist vizionar, ci a unui om care vede ceea ce trebuie să vadă. Însă de la a vedea ceea ce trebuie până la a exprima întocmai este o cale lungă, un drum al experienţei, experienţă care-l ajută pe artist să dea contur unei lumi reale.

Liliana Manoliu, muzeograf