În patrimoniul Muzeului Naţional Peleş se găseşte o lucrare de artă plastică românească, intitulată Castelul Bran, semnată de pictorul Alexandru Severin.

Compoziţie echilibrată, reprezentând curtea interioară a castelului, o imagine romantică, misterioasă a noii reşedinţe regale. Jocul umbrelor şi al luminii, împreună cu tonurile reci, griurile, albastrul şi albul accentuează roşul brun al acoperişurilor, conferind o dinamică specială lucrării. Felinarul din fier forjat, plasat pe arcada din prim plan este punctul de delimitare a planurilor. De remarcat vivacitatea compoziţiei, conferită de sugestiile florale risipite în incintă, pe zidurile din piatră veche.

Al. Severin este un artist remarcabil, care în anii 1920, timp de aproape un deceniu, a lucrat ca pictor al Curţii regale române. De altfel, pentru “vina” de a fi pictat atunci vedute ale castelelor Peleş, Pelişor, Bran, Copăceni şi Râşnov el a plătit, la începutul anilor 50, cu preţul libertăţii, timp de patru ani din viaţa sa. S-a aşternut, în mod voit, peste el, uitarea nedreaptă. Domnul dr. Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova a realizat o completă monografie a acestui artist, din care aflăm date importante privind viaţa şi creaţia artistică.

Pictor şi sculptor, aproape în egală măsură, pe numele său adevărat Alexandru Tălpăşin, s-a născut la 15 februarie 1881, la Turnu Severin. A fost elev al Liceului “Traian” din oraşul natal, apoi a urmat sculptura la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde l-a avut coleg de studii, dar cu 1 an mai mare, pe Constantin Brâncuşi. De altfel, între cei doi olteni s-au legat atunci relaţii calde, de prietenie.În anul 1903, Alexandru Severin a absolvit Şcoala de Arte Frumoase, apoi şi-a satisfăcut stagiul militar, iar în anul 1904 a plecat, mai mult pe jos, făcând un ocol pe la Putna, pentru a participa la comemorarea a 400 de la ani de la moartea lui Ştefan cel Mare – la Paris, unde intenţiona să urmeze cursurile Şcolii de Belle-Arte sau ale Academiei Julien. Din lipsă de mijloace materiale, nu a terminat niciuna dintre acestea, dar a reuşit să expună, începând din anul 1907, la Salonul Oficial şi la Salonul de Toamnă. În perioada 1909-1911, artistul s-a aflat în Italia, unde, mai bine de un an a lucrat la Florenţa, în atelierul profesorului Raffaello Romanelli, iar apoi la Roma, unde a expus la Expoziţia Internaţională de la sfârşitul anului 1911.

Întors la Paris, în anul 1912, Severin şi-a reluat lucrul şi activitatea expoziţională. Tot atunci s-a împrietenit cu poetul Alexandru Macedonski. În aceeaşi perioadă a creat câteva lucrări de referinţă în opera sa: Vers l’Infini, Vălul, Bustul unui conte, câteva portrete-capete de bătrâni, precum şi proiéctele de monumente: Aurel Vlaicu, Panait Cerna, Avântul ţării. Expuse la Salonul Oficial Francez, iar în ţară, la Tinerimea Artistică, lucrările acestea au atrás atenţia şi aprecierea publicului şi a presei.

Înapoiat definitiv în ţară, în anul 1922, Alexandru Severin a primit însărcinarea de la Regina Maria să ilustreze Castelul Bran, apoi Peleşul, Pelişorul, Copăcenii, Balcicul şi cetatea Râşnov. Iată, în acest sens, una dintre scrisorile primite de la Palatul Regal:

M.Sa Regina îmi dă însărcinarea să vă comunic că ar dori mult să vă duceţi la Copăceni, unde sunt încă irişii înfloriţi, dar trebuie să vă grăbiţi tare, căci nu vor dura decât o zi sau două.

Timp de zece ani artistul a lucrat în cadrul palatelor regale. Surprinse din diferite unghiuri, în imagini exterioare de ansamblu sau pictând interioarele acestora, în tehnica vaporoasă a sanguinei, lucrările sale erau destinate alcătuirii unor álbume reprezentantive, de lux, pentru a fi dăruite oficialităţilor străine care ne vizitau ţara. Pentru munca sa, Severin nu a cerut nimic şi nici nu a solicitat vreo favoare. Când regele Ferdinand l-a întrebat, entuzismat de lucrările sale, ce doreşte ca recompensă, el a răspuns:

Nimic, Majestate, decât să vă servesc.

Pentru această activitate avea să fie condamnat la zece ani de închisoare comunistă, din care a făcut, efectiv, mai mult de patru ani. Ieşit din detenţie, a mai trăit aproape doi ani. A murit, la Bucureşti, la 16 mai 1956.

Macrina Oproiu, muzeograf