În anul 1891, Hegel a realizat, în marmură albă, bustul reginei Elisabeta. Lucrarea aparţine unei serii de busturi – menite să întruchipeze personalităţi culturale şi politice din epocă, la care se implică şi artistul Wladimir Hegel.

Bustul din marmură albă, o reprezintă, frontal, pe regina Elisabeta, prima suverană a României (1869-1916), îmbracată în costum de sfârşit de secol al XIX-lea, purtând pe cap o diademă de mici dimensiuni. Stânga jos (pe soclu) se găseşte semnătura autorului şi datarea: “W. Hegel, 1891”.

Faptul că sculptorul s-a apropiat de Curtea Regală, cunoscute fiind gusturile artistice alese atât ale reginei Elisabeta, cât şi ale regelui Carol I, dovedeşte faima de care se bucura în lumea artistică Wladimir Hegel, cât şi în rândul protipendadei româneşti, de la îngemănarea celor două secole.

Wladimir Hegel, reprezentant de seamă al neoclasicismului românesc (1839-1918), se trage dintr-o familie străveche de sculptori polonezi, veniţi în noua ţară de adopţiune, din Austria. După nume, în România, W. Hegel a fost luat drept german; nimic surprinzător că o dată stabilit pe Dâmboviţa a devenit un apropiat al regelui Carol I şi al reginei Elisabeta. Însă, atât străbunicul său, Józef Hegel, bunicul, Antoni, şi tatăl său, Konstanty Hegel, au fost sculptori de profesie, strâns legaţi de cultura poloneză.

Activitatea tânărului sculptor, Wladimir (Włodzimierz în polonă) ne este mai puţin cunoscută. Se pare că după studii aprofundate în Germania, şi la Paris, aici a fost cunoscut de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură şi bărbatul de stat român, care a primit în 1873, drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinităţii de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv a constituit pentru senatorul de atunci, un îndemn pentru a milita să îl aducă în România. Influentul bărbat de stat român îl va sprijini intens pe Hegel nu numai să vină la Bucureşti, ci să şi realizeze unele din proiectele aflate pe agenda acelor vremuri, lucru extrem de important pe plan naţional. Imboldurile date de Urechia l-au ajutat pe sculptor să ajungă rapid în atenţia protipendadei româneşti, dar şi a opiniei publice.

Wladimir Hegel se stabileşte în Bucureşti la 1885 şi se impune în calitate de pedagog şi profesor la Şcoala de arte şi meserii, iar din 1898 devine profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle Arte din capitala României, după moartea prematură a lui Ion Georgescu.

Sub indrumarea lui Hegel a studiat, în perioada 1898-1902, şi Constantin Brâncuşi, sculptorul care va înnoi în plan axiologic, şi nu numai, sculptura modernă a secolului al XX-lea. Brâncuşi a realizat atunci, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, lucrarea care reprezenta studiul corpului omenesc: Ecorşeu, căreia i s-a atribuit o medalie de bronz.

W. Hegel i-a fost „părinte şi profesor”, sculptorului Dimitrie Paciurea, insuflându-i cultul pentru formă, sprijinindu-l să îşi continue studiile la Paris.

Mai remarcăm că artistul polonez, ca mulţi alţi compatrioţi de ai săi, s-a adaptat de minune în mediul românesc; el a realizat opere monumentale de mare ţinută, care au îmbogăţit neîndoielnic patrimoniul cultural naţional, cu opere care s-au impus posterităţii, majoritatea în stil neoclasic, printre care, statuia lui Miron Costin din Iaşi (1888), apreciată de Nicolae Tonitza drept:

“Cea mai reuşită statuie din câte s-au ridicat pe pământul Ţării Româneşti”

Începând din 1893, Hegel îşi concentrează atenţia în realizarea unor sculpturi consacrate lui Mihail Kogălniceanu pe care le va realiza la Galaţi, Iaşi, Piatra Neamţ si Dorohoi. Se ştie că istoricul i-a pozat la Constanţa artistului pentru realizarea unui bust, executându-i şi o mască în gips. La Academia Română se păstrează bustul în bronz patinat al lui Kogălniceanu.

În 1894, primăria din Bacău i-a comandat lui W. Hegel realizarea unui bust al lui Vasile Alecsandri.
O pierdere pentru arta monumentală românească rămâne nerealizarea proiectului hegelian legat de înălţarea unui monument închinat Independenţei, sub forma unei coloane de 40 de metri înălţime, sugerată se pare de Columna lui Traian, deasupra căreia trebuia să troneze statuia României victorioase. Nu a renunţat definitiv la idee, de vreme ce in patrimoniul artistic de la Muzeul Naţional Peleş se păstrează lucrarea Coloana comemorativă, turnată şi cizelată în anul 1903.

În ansamblul lor, lucrările lui Wladimir Hegel au însemnat pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea un moment de referinţă în arta monumentală românească, ca arie de cuprindere şi expresie greu de depăşit.

Liliana Manoliu, muzeograf