În cadrul expoziţiei temporare ,,Armonie şi grandoare”, vizitatorii muzeului pot admira cele mai valoroase obiecte de artă italiană din colecţia regală: mobilier elaborat sculptat, marchetării în marmură şi pietre semipreţioase, lucrate în tehnica ,,pietra dura”, vase spectaculoase de maiolică şi fascinante cristaluri de Murano. Alături de arta decorativă, Muzeul Naţional Peleş aduce în atenţia publicului larg câteva sculpturi de referinţă, precum şi seria tablourilor copiate sau inspirate de artiştii consacraţi ai Renaşterii italiene: Rafael, Correggio, Tiţian, Veronese, Palma Vecchio etc. Dintre toate pânzele etalate în cadrul expoziţiei, am ales spre ilustrare ,,Amorul sacru şi amorul profan”, reprodusă cu talent de Maximilian von Schneidt (1858–1937) după celebra pânză cu acelaşi nume, pictată de Tiţian (1480? – 1576).

Artist de origine germană, cooptat de Casa regală română în vastul proiect artistic de la Peleş, alături de Gustav şi Ernst Klimt, Franz Matsch, Georg Bregenzer, E. Ritter Gotha şi alţii, Maximilian von Schneidt se remarcă prin erudiţie şi devine, probabil spre sfârşitul secolului al XIX-lea, custodele pinacotecii Regelui Carol I. Dintre cele circa 100 de cópii identificate până în prezent, realizate la comandă regală în perioada 1880-1910, de numele lui Maximilian von Schneidt se leagă unsprezece cópii după vechi maeştrii, precum şi cel puţin o pânză (pictată la 1912, cu temă mitologică).

Cunoscută fiind predilecţia Regelui pentru subiectele religioase, alegerea pânzei ,,Amorul sacru şi amorul profan”, pare – la prima vedere – insolită. Pasionat de pictura veneţiană, Carol I s-a orientat cu precădere către lucrările de maturitate ale lui Tiţian, în special către portretistică. Însă frumuseţea şi misterul capodoperei de tinereţe a artistului se pare că au avut câştig de cauză. Din punct de vedere istoric, în anul 1514, la numai douăzeci şi cinci de ani, încă discipol al lui Giovanni Bellini (1430-1516), Tiţian primeşte din partea marelui cancelar al Veneţiei, Niccolo Aurelio una dintre cele mai importante comenzi de până atunci. Fascinat de frumuseţea viitoarei sale soţii, Niccolo Aurelio îşi doreşte cu orice chip o uniune matrimonială cu tânăra văduvă, Laura Bagarotto. Destinul Laurei pare însă marcat de nefericire: pe lângă durerea provocată de moartea prematură a primului său soţ, se confruntă şi cu pierderea iminentă a tatălui, acuzat de înaltă trădare chiar de Aurelio. Dublă suferinţă, pe care înaltul funcţionar încearcă să o tempereze, prin mijlocirea geniului artistic al lui Tiţian. Reconcilierea dintre soţi – atât cât a fost ea omeneşte posibilă – s-a realizat, şi în cele din urmă, Laura Bagarotto a rămas în istorie drept fericita posesoare a uneia dintre cele mai controversate pânze realizate vreodată.

Pasionat de artă şi determinat să creeze pinacoteca cea mai invidiată din Roma, cardinalul Scipione Borghese, nepotul papei Paul al V-lea (1605-1621) achiziţionează tabloul prin intermediul cardinalului Pallavicini la 1608, şi îl etalează în interioarele somptuoase ale Villei Borghese. Timp de trei secole, tabloul a făcut deliciul aristocraţilor invitaţi la banchetele fastuoase organizate de familie. Acolo poate fi admirat şi astăzi, alături de alte capodopere, precum ,,Danae” a lui Correggio, ,,Tânăr cu coş cu fructe”, a lui Carravaggio şi ,,Paulina Borghese, sub chipul lui Venus”, a lui Canova. Nici onoranta înrudire cu familia Bonaparte prin Camillo Borghese, devenit soţul Paulinei Bonaparte, nu-i înduplecă pe Borghese să renunţe la valoroasa achiziţie. În anul 1807, peste 500 de obiecte de artă din vasta colecţie Borghese iau drumul Parisului şi constituie astăzi exponate preţioase la Muzeul Louvre. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, celebrii bancheri Rotschild oferă moştenitorilor Villei Borghese un preţ astronomic pentru pânza lui Tiţian, preţ pe care, desigur, Regele Carol I, înfocat colecţionar, nu şi l-ar fi permis niciodată. Descendenţii Borghese însă refuză oferta şi rămân fermi în a păstra ceea ce considerau inestimabil. În anul 1995, pentru prima oară, ,,Amorul sacru şi amorul profan” ajunge să bucure privirile avide ale consumatorilor de artă, în cadrul unei expoziţii deschise la Roma.

De-a lungul a cinci secole, pânza şi-a păstrat inalterat misterul de odinioară, provocând controverse religioase, literare şi filozofice, cu atât mai mult cu cât titlul actual este atestat abia la 1793 ! Influenţat de pictura lui Giovanni Bellini şi a lui Giorgione, Tiţian compune un dublu portret feminin, ipostaze ale aceluiaşi personaj, pe care îl plasează într-un încântător peisaj bucolic, de o parte şi de alta unui sarcofag-fântână, decorat cu stemele reunite ale familiilor Aurelio şi Bagarotto. Omagiu adus Dragostei, pânza subliniază dualismul sacru-profan, dar şi faţetele unei căsătorii, cu sfera publică, socială, delimitată strict de cea privată, intimă. Tânăra femeie din stânga, poartă veşmintele şi accesoriile specifice mireselor secolului al XVI-lea: rochia amplă, cununa de mirt, centura, mănuşile şi buchetul de trandafiri, iar cea din dreapta, un simplu drapaj purpuriu peste mâna stângă şi un voal străveziu în jurul coapselor. Tânără şi frumoasă, femeia se expune privitorului fără pudoare, dar şi fără cochetărie. Chipul ei splendid, ce anticipează puritatea neoclasică, urmăreşte absent ludicul Cupidon înaripat. Peisajul din fundal, schiţat cu o mână sigură, a fost identificat ca fiind Val Lapisina, reşedinţă temporară a pictorului, turnul semeţ, San Floriano, iar lacul cu suprafaţa ca oglinda, Lago Morto.

Tema matrimonială se împleteşte însă cu alegoria, fiecare element din recuzita celor două femei fiind atent evaluat: mirtul este simbolul fericirii conjugale, sarcofagul, trimitere la moartea nefericită a tatălui, iar opaiţul din mâna ridicată a femeii seminude, aluzie la credinţă. Din punct de vedere literar, specialiştii au adus în discuţie lucrarea lui Francesco Colonna, ,,Il Sogno di Polifilo”, cele două femei fiind identificate cu Polia, tănăra înveşmântată şi Venera, tânăra seminudă. Deşi jură să rămână castă, Polia nu-şi poate respecta promisiunea făcută şieşi şi cade în mrejele unui tânăr, devenind o asiduă slujitoare a zeiţei Dragostei. Savurată în mediile aristoratice, drama nu-i era străină artistului veneţian.

Un alt filon interpretativ este cel filozofic şi porneşte de la doctrina neoplatonismului ficinian, care se bazează pe teoria complementarităţii dintre Venus terestra şi Venus celesta. Figura femeii seminude este explicată ca fiind Venus celesta, frumoasă ca Adevărul, despre care se spune că este gol. Braţul ridicat simbolizează caritatea, cunoaşterea spirituală, simplitatea şi puritatea. Venus terestra este simbolul maternităţii, al forţei de regenerare a Naturii. În deplină concordanţă cu simbolistica celor două personaje, peisajul din fundal apare jumătate învăluit în semiîntuneric, jumătate scăldat într-o lumină divină. Colorist de mare forţă, Tiţian confirmă în ,,Amorul sacru şi amorul profan” că valoarea nu aşteaptă numărul anilor: cu tuşe fine, sensibile, artistul a creat viaţă, strălucire, frumuseţe. Cu sclipire de geniu, a dozat culoarea şi a produs accente pline de dramatism.

Lucrarea lui Maximilian von Schneidt din colecţia Peleşului nu reproduce mecanic originalul, ci îi imprimă ceva din sensibilitatea secolului al XIX-lea, ca şi din romantismul personalităţii sale. Cu ,,Amorul sacru şi amorul profan”, ca şi cu celelalte obiecte de artă italiană, expoziţia ,,Armonie şi grandoare” vă invită într-o călătorie imaginară în universul veacurilor de aur ale culturii umaniste europene, poposind pentru o clipă la sursele ei.

Macrina Oproiu, muzeograf